Ce ai sa te faci cand ii fii mare? Tot nepot la bunici ai sa ramai?

Scriitorul cu familia In casa bunicilor Ionel Teodoreanau era trimis iarna, cand ceilalti copii erau raciti. Aici cuvantul cheie este complicitate. Iar nepotul este altcinvea in casa cu mistere, liniste si libertate, El fumeaza, cu bunicul, joaca tabinet, cu buncii, viseaza, singur. Motanul si Mariuca, fata in casa, duminica in sanie, langa bunic, ghicitul in cafea si pasientele, coptul painii si fiertul aburos al dulceturilor, ceaiul cu lapte si rom de la ora 5 s.m.d., s.m.d. In casa bunicilor, asa cum e considerat, minor, Teodoreanu a ramas in Inimile noastre, stiu precis...Si pe deasupra a primit -"blestemul literaturii-acea solemna plutire si oprire de lebada intre urgentele de tantari ale vietii practice". Va mai amintiti? Cand era sa povestesc in caietul cu lecturi suplimnetare despre "In casa..." sau "Ulita..." (nu discut de "La Medeleni", citit si recitit cu lacrimi si fiori pe nerespiratelea) nu stiam cum, era o sufocare- aglomerare de metafore si firul epic...mai deloc. imi placea, dar nu puteam povesti. Era un scris inefabil.Este. Avem fiecare o ulita in suflet, o alee mica in fata blocului sau chiar, pentru fericiti, ulitele verii in satele moldovene. Ea "e o umila si nestiuta ulita de margine de targ. E firava si goala, numai pamint si pietre. Ea se slujeste singura. Isi toarna apa de ploie prin uluce; isi potriveste parul cu vrabii;ii asteapta pe copii la poarta...". IN CASA BUNICILOR, ULITA COPILARIEI, MASA UMBRELOR, Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1988, 205 pagini Neecranizat- pacat, macar "La Medeleni" ar fi trebuit incercat Colturi indoite: destule, mai ales la Masa umbrelor, cand gasesc scrisuri despre Eminescu, noul meu proiect

COCOSATUL AVEA ALIBI, Rodica Ojog Brasoveanu, Editura Dacia, 1973, 216 pagini Doamna Rodica Ojog ramane Doamna romanului politist romanesc si al celui istoric cu iz policier si de dragoste. Este singura romanciera care te face sa simti gustul bomboanelor de ciocolata ale Melaniei (din seria cu Melania, 60 de ani, hoata si inocenta), sa te rasfeti cu torsul lui Mirciulica, pisoiul ei si sa sa te supui cu placere ordinelor fostei profe de mate, imi scapa numele (ah, Minerva), care rezolva probleme detectivistice. Am fost si raman indragostita de romanele ei. Are un simt al detaliului si o finete in descriere incat uiti firul epic sau ajungi la final fara sa te mai intereseze cine este criminalul. Cel putin in romanele scrise dupa 1990 a surprins extraordinar perioada de transformari incredibile, inclusiv din perspectiva noilor afaceri si activitati, a noilor orientari si preocupari umane. Sa nu uitam titlurile celebre "Razbunarea slutilor" sau "Grasa si proasta". "Cocosatul..." e o carticica de prin anii 60, si nu are legatura cu Notre Dame si cocosatul sau. Este vorba de un Bucuresti infrigurat, de o epoca incredibila, in care eram bebelusi si oamenii aveau alte apucaturi si obiceiuri. Se vindeau inca ziare pe strada, se iesea la gradina de vara, iar ofiterii de politie aveau stil si erau frumosi. Citez "Rodica Ojog-Braşoveanu a impus în romanele sale un stil oarecum atipic acestui gen literar: alături de umorul sănătos şi de psihologia sofisticată a personajelor, o altă caracteristică a unora din cărţile sale este farmecul descrierilor de epocă – ceea ce separă cărţile sale de policierele obişnuite e tuşa pe care o adaugă tuturor cărţilor ei: fresca de societate. Fiecare carte a sa ne prezintă tipologii ale Bucureştiului acelor ani. Trecând, în paginile cărţilor sale, prin diverse situaţii, romanciera surprinde imaginea mai multor familii, din diferite pături sociale, descriind cu detalii surprinzător de autentice traiul bucureştenilor." Sau "Ele mărturisesc despre nostalgia scriitoarei pentru lumea în care crescuse şi copilărise, distrusă în mod brutal de către comunişti: “Seara, părinţii mei mergeau la teatru, la Capşa, în baruri – la Monte Carlo sau la Vania Şevcenco. Se duceau şi la Continental, pentru că acolo cânta Grigoraş Dinicu, şi la Mon Jardin, unde mare vedetă era Gică Petrescu. Erau atunci un Bucureşti şi o epocă pe care le regret. Eu consider că mi-am ratat epoca, că m-am născut prea târziu (mi-ar fi plăcut să prind la belle epoque, să zicem anii celui de-al doilea Imperiu, până în 1930). Bucureştiul copilăriei mele (anii ‘40) mai păstra, în ciuda bombardamentelor, parfumul acestei epoci”, spunea Rodica Ojog-Braşoveanu în interviul din 1999, pentru Formula As." Am iubit persoanjul Melania, pimul persoanj negativ pe care l-am indragit pe la 12 ani. Melania Lupu este „o hoață fără să fure, o escroacă fără să înșele” şi dă numele unui ciclu de 6 romane poliţiste. Ea este, de asemenea, un mic inspector care ajută la descoperirea mai multor rău-făcători, folosindu-se de pseudonimul Abatele Brown. Desigur, toate împreună cu motanul ei negru, Mirciulică. Infracţiunile Melaniei se învârt în jurul obiectelor de artă, picturi şi sculpturi, indiferent dacă le fură, ascunde sau ajută la găsirea lor. Intre debutul cu "Moartea semneaza indescifrabil", 1971 si "Necunoscuta din congelator", 2002- anul mortii scriitoarei, Rodica Ojog a scris 35 sau mai multe romane,chiar si unul SF, parasind domeniul stiintelor juridice. Editura "Nemira" publica- BRAVO!- seria de autor. Dar daca aveti ocazia sa luati o cafea la Bibiloteque, la Publik sau la Tucan, sigur veti regasi pe rafturi una din cartile ei, cele vechi. Rasfoiti, cititi, deduceti, savurati!

“- Casatoria dvs. s-a sfarsit cu un divort? - N-am mai rezistat ritmurilor fericirii.” Julian BARNES, Anglia, Anglia, Nemira- Babel, 2014, 350 pagini 1998, England, England Colturi indoite: 15 “Cand pierdem blindetea privirii si bunavointa mintii. “ Nu despre Anglia vreau sa vorbesc, ci despre ce ne spune Barnes despre dragostea dintre femei si barbati. Fie prin glasul autorului, fie prin gandurile lui Paul si ale Marthei, cuplul principal. Imprevizibil, scrisul lui Barnes e peste tot, titlurile traduse abunda, iar titlurile atrag prin surprindere: Papagalul lui Flaubert, Iubire etc, ceva cu lamai si tristete, trebuie sa imi consult agenda literara…s.a. Deci subiectul este despre un mare proiect prin care se fura Anglia. Mai precis, se plagiaza Anglia si, ca urmare, aceasta este mutata pe o insula, alta. Se copiaza palate, simboluri londoneze, totul….si se recreeaza in alta parte, cu bani multi. Ca urmare, Anglia ramine o bucata golita de viata si populatie, ramine vechitura care a incetat sa creada, a continuat sa se dezvolte, s-a dezvoltat dar si- a pierdut seriozitatea. O vechitura. In realitate, in Albion, pamantul se curata de chimicale. Pasarile migratoare se hotarasc sa ramana, copiii sunt trimisi la cules ciuperci prin padure, animalele domestice devin mai mici si mai sprintene. Acoperisurile revin la stuf si papura, fara tv, satenii discuta mai mult, si se tinea seama de treburile tuturor, pag. 336 Iar Daca exista prostie era de stil vechi, bazata pe ignoranta, nu de stil nou, bazata pe cunoastere. Revenind la ce pare esenta, Paul se indragosteste de Martha. Pe la pag. 129 insa el se intreaba: -“De ce acum cateva clipe era bine, imi placeai si te iubeam, iar acum doar te iubesc? E infricosator. Caci dragostea pentru Martha facuse lucrurile reale.” Apoi plictiseala si distanta se instalasera intre ei. Dr. J. o formulase mai bine: pierdusera blindetea privirii si bunavointa mintii. Si nici unul nu spunea M-am indragostit de altcineva, care era intodeauna mai usor decat M-am dezindragostit de tine”, pag. 291 Intre timp, tot dr. J. le spusese ca dragostea si casatoria sunt doua stari diferite. Cei meniti sa indure greutatile impreuna si adesea sa le indure unul de dragul celuilat, isi pierd curand blandetea privirii si bunavointa mintii, nascute din impartasirea placerii neamestecate si a distractiilor succesive. Martha ramine singura in vechea Anglie. “Oare culorile paleau pe masura ce ochii imbatraneau? Sau in tinerete, incantarea fata de lume se transfera asupra tuturor lucrurilor din jur, le fac mai stralucitoare? In fine, Chiar o fi adevarat ca, in ciuda unei vieti intregi de lupta cu tine insuti, pana la urma nu esti altceva decat ceea ce vad altii in tine? Sau suntem (si) ceea ce...citim? De cautat “ Sentimentul unui sfarsit, premiata cu Man Booker Prize, 2011. Ecranizare pe https://pefilme.com/sense-ending-2017/ Citit si savurati. c.gh. https://pefilme.com/sense-ending-2017/

Vara/ carti, rochii si sandale...

Orice bărbat îşi doreşte două femei: o casnică liniştită şi o nimfă tulburătoare. Iris MURDOCH Supuse sau rebele, Aurora LIICEANU, POLIROM, 2013, 233 pagini Colţuri îndoite: 23, mai ales în partea a doua Neecranizată Aurora Liiceanu scrie într-una. De cele mai multe ori te cucereşte prin subiectele sale, aşa că am stat la rând să îi cer autograf în primăvară, la Festivalul de Carte Libris. Te aştepţi să simţi ceva, un şoc electric, să îţi vină un sughiţ, autorul lângă care te aşezi pe canapea să îţi sară de gît, să fie două minute de catharsis etc. Nu e. Te ridici cu cartea la subrat si pleci sa mai vanezi un autor. Sa simta asa si cititorii mei cand se asaza langa mine pe canapea? Eu sper ca admira macar niste pantofi,o rochie sau cununile de flori, daca nu si cartile…deci se ridica si pleaca fericiti…) Scrisul de mână al Aurorei e perfect, oblic şi subţire. Şi stă cuminte, ca şi coafura sa bob, sub cele două titluri- Supuse sau rebele, Două versiuni ale feminităţii. Ea este supusă şi rebelă, noi toţi/toate suntem amândouă la un loc. Regăsim în carte pagini din viaţa unor femei care au trăit altfel decât majoritatea. Au trăit ca soţii de oameni celebri prin scris. Prima soţie a lui Hemingway, Hadley, şi singura soţie a lui Scott Fitzgerald, Zelda, aduc în faţa noastră, prin perspectiva psihologiei, nu viaţa lor, sau nu numai viaţa lor, supusă conjuncturii, ci, mai ales, componenta de cuplu a acestor doi scriitori celebri. Mai precis, Fitzegerald şi Hemingway apar în altă lumină şi chiar dacă vom citi cu aceeasi plăcerea despre Gatsby, sau despre blândeţea curgerii nopţii, un gând tot se insinuează, trecător, da, dar s- a purtat egoist cu Zelda, era ea dezechilibrată, dar nici el nu a ajutat-o, ba chiar a împiedicat- o să scrie, şi, mai mult, a folosit- o ca sursă de inspiraţie, provocând întâmplări/vezi flirtul cu cineva, pentru a -i studia reactiile… Noutatea cărţii e dată de faptul că Zelda a fost plagiată- din jurnale, ficţiune, ş.a., si că se poate vorbi de un coautorat la opera lui Scott F. Nu uităm că şi Leonard Woolf a oprit- o de la scris pe Virginia şi de la a avea copii, sub pretextul permanentei ei depresiuni. Hadley, supusa şi Zelda rebela, sunt cele două extreme despre care Iris Murdoch scria- Orice bărbat îşi doreşte două femei: o casnică liniştită şi o nimfă tulburătoare, pag. 5. În acelaşi timp, ele fac parte din cuplu, iar autoarea spune că a pornit de la analiza fiecăruia din partenerii de cuplu pentru a le urmări apoi destinul în şi în afara cuplului. E curioasă, aşa cum suntem toţi. Când am citit despre Eliade că era un neajutorat şi că soţia sa, Cristinel, îi trimitea cu gunoiul pe mu- safiri, chiar mi s –a întărit opinia că opera e una, viaţa reală a autorului- alta, alta. Dar reflectată pe undeva în scrisul lui. Depinde dacă simţim sau nu pe unde. Cele 123 de pagini alocate primei perechi, Hadley- Eernest, conţin două începuturi de relaţie, două îndrăgostiri care îl fac pe el să fie în centrul atenţiei. Ea nu se schimbă, vrea soţ şi copii, şi lui îi ajunge asta în timp, până când însă celebritatea îi schimbă percepţia şi îndrăgostirea de Pauline îI răsuceşte de tot. În acelaşi timp, “dez-îndrăgostirea este ceva care te luminează; pentru o perioadă vezi lumea cu alţi ochi”, p. 100, Iris.Murdoch. Îmi permit să contrazic şi să spun “Dez- îndrăgostirea te întoarce să vezi lumea ca înainte de îndrăgostire, deci te duce înapoi în fară lumină. Dar nu mă pun cu Iris, cu viziunea ei despre lume. (Am de citit o carte a ei, ar trebui.) Celelalte 100 de pagini au cele mai multe colţuri îndoite. Despre Zelda, acum. Ştim toţi că era foarte fumoasă, bogată, că a scris cărţi şi ea, dar şi că era o seducătoare care a profitat de toate atuurile sale de feminitate pentru a fi adorată - şi contestată. Manifestările sale erau extravagante, dar şi ale lui au devenit. Un ziarist angajat să îi urmărească 24 de ore spunea că au un comportament dipsomaniac. Erau un cuplu celebru, mult mai celebru decât Carla şi Slavi din “La Inimi”, nu? Hi hii. Scott- un infantil, aceasta fiind sursa greşelilor, exceselor şi rătăcirilor în faţa vieţii. Zelda ar fi vrut să danseze, să fie ballerina, dar fără disciplna muncii a fost imposibil. Ştia să deseneze, să picteze, avea abilităţi lingvistice, excelea în sport, a avut câteva expoziţii personale de artă şi totuşi, devenise apendicele lui Scot, cel mai bine plătit scriitor din lume. Asta e o altă discuţie… Psihologic, împlinirea visului prin repetarea trecutului este imposibilă. El, Gatsby, descoperă că “trecutul este mort, prezentul e o minciună şi nu există viitor”, pag.172. Vezi şi “Tatuaj pe glezna stângă”, sau exemplul invers, “Dragostea în vremea holerei”). În sfârşit, Hadley a devenit recent personajul din romanul “Soţia din Paris”, 2011, în care apar Zelda şi Scott, de asemenea. Hemingway şi Hadley s- au aflat şi ei în preajma lor, şi, fiind americani, au avut destule puncte de convergenţă în viaţa comună pariziană. Aşa a legat autoarea poveştile celor patru în această lucrare. Atentă la detalii, toaletele femeilor fac deliciul care punctează câteva pagini. Zelda iubea rozul, perfect!- şi roşul mat. Bujorul stătea cocoţat în părul ei, era preferat şi, mai ales, era de culoare albă. Se machia minunat şi se îmbrăca la fel. Isadora Duncan, pomenită şi ea accidental, purta o rochie, normal. Dar când a aflat că era violet, Aurora a adăugat amanuntul, ca să ne imaginăm veşmântul viu ce îmbrăca trupul dansator. Femeile erau divine, deşi purtau după ele statutul de soţii şi pe cel de mamă- destul de redus la Zelda. Poate de aceea ele sunt personaje? Cărţile şi moda, frumosul din picioarele unei femei, sandalele şi pălărioara, boleroul şi panglica de satin pot face lumea un vis, o poveste. “Povestea deschide ferestre în mintea cititorului. Ferestrele fiecăruia. Cuvintele cheamă, dincoace de ele, dincolo de ele şi peste ele. “ Daţi o raită pe la rochii, cărţi şi sandale, fiţi frumoase ca bujorii. Deşi acum suntem tufe roz de hortensii… Ultima fotografie este cu Hadley si Hemingway.

Ziua în care fugim din Trebuie Fix la 3 fără zece am găsit povestirea, era neterminată şi datată 1959...doi ani înainte să mă nasc. Ciudat, trăiau oameni şi înainte de asta... Omul se dorise un scriitor. Nu un autor de romane poliţiste. Şi detesta povestirea...pe aceasta o scrisese la comandă şi apoi murise. O lăsase neterminată. Cîndva, traducătorul Mihai Dan Pavelescu o pusese în româneşte. . .eu o găsisem în finalul unui volum mare, greu ca un bărbat adormit deasupra după ce a făcut dragoste. Urma să îl citesc aşteptând, aşteptând extazul, după ce intrasem în lumea lui Chandler duminica pe la prânz, când cumpărasem, de la Festivalul de carte şi muzică din centru, două cărţi groase de câte 300 de pagini ale acestui autor. Îmi fusese atât de dor de un roman poliţist perfect încât le-am adus acasă cu febrilitate şi, pentru că nu am mai făcut o baie în cadă de 4 ani, m- am scufundat în ele ca într- un nor fără existenţă. Am băut o cafea, am turnat dintr- o dată un păhărel de afinată şi am început să ies din Trebuie. A durat cam mult, dar am sperat să fie o reţetă reuşită. Apoi mi- a venit în cap să caut dacă Virginia a lăsat ceva neterminat atunci când s-a dus la râu să se înece. Soţul Woolf nu i-a simţit lipsa decât după 7 ore. Ea stâtea întinsă demult pe fundul apei, cu picioarele săltate în sus, cu ciorapii groşi întinşi bine pe pulpele subţiri şi cu ah, cu ochii deschişi spre cerul apei. Nu era nimic verde dar aşa ieşise ea din Trebuie. Să fi avut 59 de ani...sau poate 49...o, nişte vârste atâta de frumoase, ca nişte peşti coloraţi în apa transparentă. Anii ăştia...ce vârsta de aur- 55, 54, 56, 51. O, şi dacă poţi să scapi de Trebuie...e ca o pălărie frumoasă peste un coc la ceafă desăvârşit. Raymond Chandler a trăit cu o femeie mai mare cu 18 ani, deci se pare că aşa a functţonat la el ieşirea din Trebuie. Raymond Chandler a fost un bărbat care a creat personajul Philip Marlowe după chipul şi asemănarea sa, credem, deci un dur cu inima ca o roză pusă pe coada sidefată a Coltului 55. Şi cu gloanţe oarbe. Era un bărbat care mirosea frumos chiar şi când transpira, care fuma trabuc şi scria cărţi. Era un bărbat de pe vremuri, făcea figuri prin care răii erau seceraţi la pământ iar femeile secerate pe canapele din piele, cu perucile lor albe şi ochii foarte albaştri. Ieşirea din Trebuie nu are culoare. Are obligatoriu o veioză aprinsă sub pergament, ziua, în soare, pe la 2. Şi poate fi o uşă de bronz după care nu este nimic sau este totul, este chiar o dimineaţă de vineri în care nu te ridici din pat şi nu ieşi din camera cu draperiile trase. Nici canicula sau vreo poştăriţă, nici zgomotul sacadat al maşiinii de gunoi, nimic, nici foşnet de arbori uriaşi, şi nici dosare de reconstituit. Liniştea mare are ochi de deşteptător CFR cu sunet bătrân şi imaginea insului cocoşat din romanul Rodicăi Ojog Braşoveanu cu acelaşi titlu, fără alibi. „Voi aştepta” este urmată de „Regele în galben” şi încă 477 de pagni la 10 lei se vor transforma în uşa spre Nutrebuie. Trebuie...ah, doar să prinzi clipa în care să ieşi din Trebuie. Până atunci, cu emoţia şi pasiunea anticipării, caldă ca un aşternut în care oamenii s- au iubit, au dormit îmbrăţişaţi, s- au retras şi s- au regăsit, şi -au dat sărutări ochi în ochi, s- au amuşinat şi atins, aşteptăm să ni se deschidă uşa lui Nutrebuie. Aşteptăm să citim ultima povestire neterminată şi ne imaginăm cum arăta femeia mai mare cu 18 ani care a găsit pe masa de scris, pe laptop, pe jos, foile cu ultimul scris. Îl iubesc pe Chandler, el este uşa prin care, în dimineaţa de vineri, m- am salvat din Trebuie. Raymond, numele tău este „voi aştepta”. Este „Nutrebuie”. 21 iulie 2017, vineri

Cumparaturi cu copil

Cumpărături cu Copil

                Scena rămâne memorabilă- o doamnă plină de viaţă, actriţă celebră, 65-70, care cântă un fel de îndemn americănesc pentru oaspeţi, la o petrecere; ei  privesc îngăduitor şi uşor amuzaţi.

                Deodată, de pe pian, picioarele ei în pantofi roşii- amintesc de cei fermecaţi ai...care te duc, la o bătaie din călcâie, unde vrei- execută un echer decent şi atunci adevărata lume, cea în care Alice conversează cu zâmbetul pisicii nevăzute în timp ce Pălărierul nebun trece în goană, se deschide: un furou negru şi o linie fină de lenjerie intimă roşie învie feţele spectatorilor şi schimbă percepţia. Viaţa ei e peste tot, peste tot. Umple. Sufocă.

               În acelaşi timp, copilul spune că are gust de Cola.

               Da, şi că nu îi plac cele cu căpşuni.

               Ochii imenşi sub breton- căci nu îţi dai seama dacă are şi cap, corp,  fiinţă privesc cu concentrare în ochii ei. Totul este o faţă, serioasă,  egală cu rotundul căprui, imens- un singur ochi pe obrazul îngust, trasat pe contur cu o pensulă fină.  

                Nimic din ce face nu pare superficial, viata îi e la fel de puternică şi clară, pulsează ca şi lenjeria roşie a divei, una cântă, cealaltă smulge cutia de lapte Zuzu, o duce înapoi, mai înhaţă una, citeşte din zbor eticheta sau numai întreabă ceva, se roteşte, aduce alt pachet/fruct/plastice transparente, sticluţe/recipiente/ pungi şi pachete. Smulge.Înşfacă. Trăieşte cu ardoare. Ia în serios.

                   Când căutase în urmă cu câteva săptămâni definiţia ”bucuriei” şi se întrebase cum de acest termen mai poate face parte din limbajul cuiva- în prezentul verbal în care ”fericire”,  ”determinare”, ”implicare” şi alte asemenea terminologii preţioase sunt ronţăite şi scuipate mai des decât apa cu care îţi clăteşti dinţii- nu se gândise că într-o zi de luni, pe seară, bucuria va face piruete sub neonele imense din supermarket. Începuse să suporte încet-încet, ca pe necesitate odioasă cumpărăturile ca actiune, mai puţin însă  locul în care expunerea e totală- poţi să dai peste orice realitate, peste orice fiinţă, trebuie să faci un minim de conversaţie, să alegi, să consulţi liste, măcar mentale, să fugi repede, eficient, să prinzi o casă mai libera, să nu uiţi lucrurile pe care în alt loc le cumperi –Oh, God!- atât de scump încât traversarea parcării în seara vântoasă merită, într-un fel- corvoada. Şi apoi să cauţi prin buzunare şi poşetă, să dai, să apuci restul, să urmăreşt, daa ai nervi, enumerarea de pe bon, să aşezi în plasă,  în plase, în alte plase, în plasa suplimentară, în plasa vietii,  să eviţi surprizele, să...

            Seara de luni, compromisă de frig şi burniţa fină, de oboseala nopţilor în care dansase întruna, în rotiri cam abulice prin colţuri, în lumile altora, lumi străine în care ei găteau, se întâlneau şi petreceau ca în vremurile studenţiei, îşi împărtăşeau, de fapt- nu promitea nimic roz...de fapt, cine  aşteaptă ceva la începutul săptămânii, sâmbăta la ora 4 sau, eventual, vineri la prânz? Aşa că ziua curgea leşioasă sau leşinată spre ora cititului de noapte bună, când spălarea creierului se face total, sub becul anemic al lămpii de birou cu care încerca să suplinească aplica defectă din perete. După sărbători oamenii care au petrecut sunt un pic altfel, să zicem ruşinaţi de vorbele, de apucările din braţele noptii, de gesturile de respingere sau de un sărut furat pe întuneric, la fereastră- da, fusese un fel de dolce vita de câteva ore, ore indiferente la ce va fi, dacă va fi ceva. Nu, voia să spună Bella vita, filmele astea italiene sunt toate cu dolce, cu bella, cu bellleza, sunt cu conversaţii lungi şi intelectuali blazaţi, femei  cu buze frumos conturate şi unele cu piscine pe tavan.                 

                 Între rafturile cu colţuri tăioase, între milioanele de culori lucioase şi reci, deasupra mozaicului rezistent şi sub frigul raionului cu congelate, copilul nu era purtat pe umeri de tatăl său cu picioare lungi şi zâmbet fin, reuşea să încălzească scena. În răceala primei zile de lucru din ianuarie, atât de anodină încât nu ştim dacă e luni la amiază sau joi pe la ora 20, un fel de rază cu ochi mari, care îţi străluceşte mai întâi pe cadranul ceasului, apoi  aprinde lumea într-o reflecţie fierbinte se furişase de pe bancheta din spate a autotursimului şi le intrase în buzunare.

                  - Şi am şi bani, zice, şi scoate cu gestul incredibil al celor pentru care banii sunt o marfă, nu un ţel, un pumn de hârtii, ca un pumn de cireşe şi mai zice:

                  - Trebuie să îmi iau şi Lolipop. Am voie o dată pe an, şi azi am voie.

                   Ei i se pare incredibil- faza îi aminteşte de un banc în care cineva era fericit că face un lucru odată. rar,  şi la sfârşit se râde de poantă cam mânzeşte, fiindcă mulţi se regăsesc în ea, dar copilul era serios, nu avea voie decât o acadea şi ea nimerise să fie acolo când urma să cumpere-ACADEAUA.

                   Căţărat în cărucior, pe o latură, copilul continuă să coboare ici, să iasă din cadrul vizuala şi să se întoarcă cu alte şi alte lucruri despre care ştie că are voie să le adune, că sunt sănătoase, bune de mâncat şi permisive parental. Biscuiţii Bell vita încă nu îi făcuseră cu ochiul, însă patru pere mari cu coaja ca pielea elefantului bătrân de pe blogul lui Vakulovski,  adică avocado, poposeau în colţul zdrăngănitor al coşului pe roţi.

                -... şi cu iaurt şi cu ceapă verde, şi poţi să îl mănânci aşa, şi cu iaurt, da, şi dacă vrei, cu ...zicea ceva, zicea ceva întruna despre gustul de avocado şi explica cu un glas puternic, uitându-se în sus. Era o ameţeală generală, o putere care ţinea lucrurile la locul lor şi care nu lăsa starea să iasă, ca altădată, dintre borcanele de roşii conservate ” Passata Rustica”  sau dintre pungile cu cereale...odată ieşise dintre sticlele de Cola şi pentru că nu prea se mai cumpără ce nu e ecologic şi nociv pentru alimentaţie şi inimă, nimeni  nu era prin preajmă- cutia cu suc de tomate salvase situaţia. Iar acum- nimic.

                 Apoi Copilul alege spaghete nr.1 şi păzeşte coşul până când adulţii caută sticlele cu sos.

                 Zice:

                 - Încolo sunt,  şi întinde mâne subţire exact înspre culoarul aferent.

                 Ea nu îşi aminteşte cum era îmbrăcată, era dar o fetiţă. Cumva însă nu conta. Ochii mari plutesc de colo, colo, vorbesc, miros şi pipăie, aleg şi privesc atât de grav înspre lume, încât simte ca pe crpatr s din povestire sunetul glasului mic când o strigă pe nume.

                  - Hei, suntem aici.

                 Îşi aminteste o poveste care se numea ”Inimă rece”- un uriaş îşi lăsase, în viziunea lui Etta Hoffman,  inima într-o peşteră şi când aceasta a început să se sufoce, moare şi el, fără să ştie că acolo, departe, cineva o strânge în pumn. Fusese o carte de poveşti, cu poze colorate şi cu mistere, un fel de thriller pentru copii, o carte albastră foarte groasă, pe care o împumuta regulat de la biblioteca şcolii şi care, recitită, devenea şi mai misterioasă, era şi Muc cel mic în ea, cu mirosul de tarhon şi gâsca iubită, şi piraţii care tăiau mâna hoţului şi fete cu văluri pe faţă, dar cu buricul gol care aşteptau în peşteri, erau de toate, şi era şi inima aceea, şi o spaimă în fiecare pagina.  Toate personajele desenate semănau între ele- aveau pe fiecare obraz trei pistrui care străluceau ca şi cei de pe feţişoara Copilului.

               Aici însă, în magazin, fiecare cumpărătură era aranjată  una lângă alta, fiecare avea locul ei pe raft, fiecare îşi cunoştea povestea dinainte. Aşa că ar fi vrut ca ei doi- copil şi părinte, să aibă grijă şi de ea, şi, întrun fel,  în chiar felul în care alimentele se aranjau în cărucior, era chiar aşa- ale noastre, ale tale.

              - Mai trebuie o sacoşă, ia o banană. Şi uite un biscuit, un Belle vita  start, plus ouă mici, de prepeliţă, şi carne pentru spagehte.

                     - Ştii, şunca ambalată nu e sănătoasă, mai zice, şi se uită iar în sus, fix în ochii ei de adult, să vadă ce răspunde.

                      - Ştiu, dar ne grăbim,  şi fac o excepţie, doar azi.

                       Căci e după un fel de emoţie provocată de o întâlnire cu nişte cunoscuţi care, curioşi, privesc Copilul. I se părea că joacă un rol, că i se va cere să se sărute cu femeie sau să facă un lucru ruşinos, să spună ceva în care nu crede sau să se dezbrace întrun loc pe care nu îl crede potrivit. Dar nu, nu e nici un pericol, pungile galbene cu mâncare pentru pisici nu sar în capul ei şi nici nu o prind de gât sulurile de hârtie imprimată cu floricele.

                      - Să luăm brânză, multă brânză, să supunem brânza.

                        Din când în când glasul mic fuge iar înspre alte coridoare, aduce şi duce, cară şi smulge, se întinde şi pune la loc, un du-te vino netezeşte seara şi dă aparenţă de normalitate acestei întâmplări. I se pare că poate să mai aştepte cu comanda clopotului de sticlă, că încă poate respira normal, chiar şi în aceste prăvălii imense, că deşi cele din urmă petale sunt gata de scuturat parcă şi le-ar mai păstra niţel, cât să guste din avocado-ul cu iaurt. Îi trebuie însă clopotul de sticlă ca să păstreze bucuria, să ia porţii mici din amintire şi să audă cum o strigă pe nume la raionul de fructe. Copilul purta o perucă albastră când îî apăruse şi apoi avusese sub ochi, toată noaptea, portretul lui în care părul îi zbura în sus, întrun fel de cască fermecată. Susţinută de ochii rotunzi, chemau în minte cele două litere- t şi z din opera lui Tonitza.

                      Şi acum- iata- erau împreună, două fiinţe total necunoscute care, întrun gest atât de intim, îşi expunea fiecare ce urma să mănânce la masa de seară, la micul dejun sub cerul roz şi cine mai ştie când, întro bucurie comună despre care uitase demult că mai există. De obicei cerea să probeze ultima creaţie de la raionul cu parfumuri de firmă ca să treacă mai uşor peste corvoadă, dar în seara aceea aroma şuncii feliate îi plutea după urechi şi fără şa fi atins sticluţe sofisticate cu preţuri intangibile.

                     - Da, are gust de Cola, se aude din faţa casieriei, deja cu beţişorul de plastic iţindu-se enigmatic. Şi:

                     - Păi e bună...

                     - Şi nu ţi face limba albastră?

                     - Nu, dar data viitoare o să mai încerc una.

                     - Păi...încă nu le ştii pe toate?

                - Nu, mai e cu mere şi cu lămâie...da nu îmi place cu căpşuni.

......................................................................................................................

                  Micul prinţ iubea roza de sub clopotul de sticlă.

                  Copilul iubea brânza.

                  Ochii Copilului făceau cumpărături.

                   Bucuria se numea ”La dolce vita” şi cânta, în furou şi lenjerie roşie.

                   Totul avea gust de Cola.

  6 ian. 2014

Pentru Anais

 

Ziua in care am descoperit ca Eminescu facea dragoste

Nopţi de dragoste în Ţicău

Vara lui 1876 ar fi putut curge domol între dealurile Iaşului.

Praful cenuşiu ar fi sufocat mahalalele, şi câinii, sub luni pline, ar fi invocat, urlând, stăpâni iubitori. Iuţeală de ploi ar fi umplut ulcelele uitate prin dosul gardurilor şi grădina publică s-ar fi încuiat cu tot cu teii scuturaţi. Sidefat, albul nu ar fi dat luciri de patimi noi prin decolteuri şi budoare.

…Şi nici pasiuni  interzise nu ar fi crescut tăcut în nopţile albe.

Pentru cei patru însă, lucrurile au decurs altfel. Bojdeuca i-a primit ca o mamă. Iaşul tot- ca un părinte.

Deci Tinca nu numai că a gătit în căldura toropitoare pentru Costache şi Ionică, dar a păzit pisicile să toarcă binişor, iar Titu să nu miorlăiască exagerat. În plus, a fiert borş pe tăcutelea, cât conu Mihai s-a  hodinit pe laviţă-  când în tindă, când în cerdac…Ţicăul o ţinea lângă soba din pământ mai toată ziulica, dar casa cu podea de lut răcorea umbros lunile verilor apăsătoare.

Dar nopţile…offhh. Tinca roşea. De la oale…

 O fată liniştită, cuminte ca ea, era deja de 4 ani perechea povestitorului din bojdeucă. Urma să fie împroprietărită de Creangă cu căsuţa în care trăise cu mama ei, spălătoreasă, şi cu sora sa. Probabil era în armonie cu viaţa ei de tânără nevastă, chiar dacă creştea copilul alteia. 

Creangă îşi găsise  un suflet care să îl asculte în camera din dreapta, când armeanca lăsa şorţul din brâu şi sarmalele pe foculeţ. Ea căsca gura la faţa grăsanului chefliu şi râdea în hohot. Sânii îi fierbeau sub cămaşa de in…Urma să-i cumpere căsuţa şi să transforme neştiut o bucată de mahala într-un  loc ars pururi de soarele verilor albe şi de luceferii nopţilor de dragoste. Ca în “Povestea porcului”… Aşa că era fericit la Iaşi.   

De altfel, Ionică şi conu Mihai iubeau în vara lui 76.  Găsiseră strălucirea fugară a dragostei şi începutul acesteia, pur. Un înger blond revăzut în capitala Moldovei şi un chip rotund de fată cuminte, cu cărare modestă, ele, Ecaterina Vartic şi Veronica Micle, se lăsau purtate în inimile celor doi bărbaţi.  Eminescu avea 26 de ani şi aceste cinci luni urmau să fie “veroniene”.  Începuse să compună altfel.

 Seara se deschidea înspre cerdacul dinjos al bojdeucii proptite, chiar către dealurile oraşului parfumat, liniştea căţărată sus, la numărul patru, mirosea a plăcinte, fripturi,  a aşternut mototolit, cărţile picoteau pe poliţa strâmbă din fosta cameră închiriata de la mama Tincăi. Atunci privise Mihai spre poarta bojdeucăi, de sus, de lângă cele două lăzi cu cărţi lepădate în praful uliţei. Intrase pe poarta vacanţei, iar icoana iubitei o păstra dulce în buzunar. …când îmi zâmbeşti, pământul îmi zâmbeşte, i se rotea prin cap,  şi  tu eşti aerul, eu harpa, tu te mişti, eu mă cutremur…cu tot sufletul…hm, mai vedem…

Prin ploile lui noiembrie Mihai urma să-şi ia lăzile şi să plece, dar până atunci  se lăsa cuprins după umeri de fratele mai mare, uriaşul blond. Visa la Veronica, visa ca vara.  De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi. Fără ciorapi…... nu înfloreşte a gurii tale roză ca să-mi placă... Răbufnea de cuvinte.

Chefurile din albele nopţi enervau câinii Ţicăului  şi, reveniţi din crâşmele populare,  de laŢâru din Târgşor, sau de la Chir Costache, urcau dinspre şesul Bahluiului spre bariera Păcurariului şi urcau prin Ciric şi Aroneanu.  Tinca le ieşea în prag cu alai de vorbe. Până în Nicolina şi Pod Roş răsunau vorbele în răsăritul lui iulie. Zăngăneau ca boabele de cucuruz aruncate din farfuria de tablă înspre cucurigatele mici în creste, dar gustoase la ouşorele aurii.

În nici un fel boala nu le dădea târcoale. Teii curgeau  rotiţi, Iasomia pudra alb pe verde uliţele modeste, iar chipul auriu şi litera V. îi luceau jucăuş poetului deasupra  colilor încărcate cu poezii de vară. Lumea sclipea ca şi sânul ei.

Mihai,Tinca şi Ionică dorm răvăşiţi pe laviţe, în cerdac, sub stele, la icoane.

Umbra Veronicăi se lungeşte peste patul copilelor, alunecă apoi grăbit pe lângă uşa lui Ştefan şi cade, în noapte, într-un colţ de iatac unde strălucirea fugară a dragostei îi acoperă, dantelat, viaţa de femeie tânără... Amară. Să facă o noapte albă. Să scrie!

      

La noi ca în Kenya. Ochii şi rochiile (II)

La noi ca în Kenya. Ochii şi rochiile (II)

-modă-

Fiindcă despre modă am omis să mai scriu, şi cum ştiu că unele doamne şi domnişoare se mai uită pe aici, după un pantof auriu şi după o poză cu cununiţa cu flori şi panglici (nu am uitat!), e timpul să ne căutăm prin budoar şi dressing, să răscolim prin sertarele verii fierbinţi, nu numai pe acoperişuri...

E voie să ne punem culori exagerate, amestecate, sofisticate şi inimaginabile.

Pe rochii, pe poşete, pe la ochi, pe papuci şi...putem să cărăm, dacă nu,  o carte cu coperţi a la Gaugain, până ajungem pe la Zara...

În fiecare sezon sunt câteva piese pe care ar trebui să le etalam, ca sa se ştie...ca să se vadă că ne preocupă modele moderne (sic!).

O să fac o enumerare.

1. genţile devin gentuţe, se fac mici şi se atârnă oblic, în bandulieră...nici nu ştiam că avem banduliere, hihi. Dacă au un lănţic drept mânre, nu îţi mai trebuie bijuterii, dacă au curea  lată, ele vin până sub umăr, de zici că ai pistolet la subraţ. De rezolvat: unde ţinem lucrurile, că în afară de un ruj plus telefon mic, nu prea încape ceva...

2. cerceii se fac africani, devin uriaşi, coloraţi şi încărcaţi cu mistere. Păcat că nu îi găsim în buticuri normale  iar dacă pui aşa cercei, nu mai încape şi rochia, e  deja prea mult. Ne mai salvăm cu clipsurile, şi ele revenite din anii în care mamele noastre purtau minijupe.

3. tot în spirit kenyan, de la căldură sigur, cerceii devin creole şi se fac cât o ceaşcă de cafea. Aşa subţiaţi ca nişte inele,  se atârnă la urechi sau se ataşează la genti, depinde, în loc de mânere.Cool.

4. florile ne ivadează din jungla oraşului şi se caţără peste noi ca un iubit în somnul lui erotic al noapţii de vară.  Florile în modele mari, galben cu roşu, albastru pe portocliu/ oranje, ah, verde cu albastru şi mov, orhidee uriaşe cu petale frez, verzui pe roz şi roşu cu turcoaz şi lilauri, totul e la liber. Crizanteme, trandafiri şi margarete, zorele şi coltunaşi,  boboci şi dalii înfoite, toate sunt fără limite pe noi. Exagerat  coloristic, fără limite la dungi, flori, carouri, cu şosete negre şi pantofi albi (greu!), cu platforme sau cipici fără toc, mi se pare că putem îmbrăca absolut orice.

5. pijamale lejere, cu flori lucioase şi îndrăzneţe, ca în ŢMarele GatsbyŢ, merg cu noi peste tot, aterizate cu stil.

O idee mai dificilă mi se pare povestea machiajului. În afară de iluminatoare, care ne fac să lucim ca păpuşile cu cap de porţelan din Delft, ei, modiştii- că ce să mai inventeze, absolut totul s-a mai purtat!-  ne oferă libertate. Se ia un creion, dacă nu avem bleumarin, se poate verde, mov sau negru, îh, roz sau galben pentru fashionistele cu tupeu, şi se trasează o dungă lată pe pleoapă, de la colţul ochiului până la capătul sprâncenei.  Ei? Iese o pereche de ochi încruntaţi- japonezi,  misterioşi,  bosumflaţi, inaccesibili. Cu  verde praz şi corai parcă e mai dificil, dar dacă ne pornim, cine ne mai opreşte? Doar culorile de pe rochii...Şi decât să umplem  mandale şi pisici prin cărţile de colorat pentru adulţi, mai bine ochişorii noştri- oglinzi. Iar în Africa se poartă culoarea versus fierbinţeala.

Sâmbătă  am petrecut , cu tot cu soarele multicolor, dar fără să dăm rotocale cu planorul (vezi ”Zbor în jurul soarelui”, cartea de ieri), la Maggie s Ranch, lângă Râşnov. Am găsit acolo florile de câmp, încreţite de cald dar cu miros movuliu de cimbrişor înflorit, am simţit arome de hamburgeri- a fost American Party!- am privit păduri, în sus,  în stânga,  în toare părţile, de lângă pisicină, de pe terasă, din camerele cu lemne şi balustrade prietenoase, de puteai  să le încaleci ca să te caţeri într-o noapte  pe mesteacănul tăcut. Am căutat, evident, şi Moda. Ea nu prea s-a lăsat zărită, cu exepţia unei rochii cu steagul american, căci femeile au uitat să atragă prin eşarfe sau pălării, prin rochii transparente sau accesorii la care să tragi cu ochiul. Picioare la vedere în pantaloni scurţi, sandele  fără toc, Doamne fereşte!- cu puţin auriu, insuficient, pălării mai deloc- dezamăgire. Aproape nimeni nu şi- a pus altă ţinută pe înserat...nici măcar domnii- un pantalon lung şi o cămaşă fără un nasture, ca Robert Redfor în Nangong, când Meryl Stryp vrea să i-l coasă şi de aici începe despărţirea- ea e o gospodină, el- nu vrea o vrea aşa. Vrea o iubită... ..Excepţia reuşită  a fost Adriana, cu 3 toalete mulate după împrejurări, cea de seară fiind halatul lung de mătase, plin cu flori roşii- galbene-verzi  pe fondul alb uduit în dans. Părul blond rămâne accesoriul care dă strălucire.Da!

Slavi a dus şi el, întâmplător,  motive albastre şi galbene pe cămaşa cu miâecă lungă, de domn, iar eu am fluturat flori croşetate pe o bluză cu mâneci lungi, foarte lungi, aşa încât Leo Iorga de la „Pacifica” a privit într-una, la cântecul cu Fata din vis, mâinile mele învelite în flori. Sau aşa cred.

Dimineţile de luni nu sunt printre preferate dar ploile, da. Deci azi caut flori până ploile se duc... Liili mi-a  dăruit demult  un mare mac roşu din pâslă. Să îl caut.

Flori imense îmi cresc pe rochii, boboci răsar pe tăcutelea deasupra genelor, mănunchiuri de carioca aterizează pe masa de scris.  Să ne colorăm  vieţile noastre,  vieţi de flori îngereşti ce suntem,  apoi şi cămările Inimii.

Hai cu Moda!

PS. La Maggie s  nu se mai călăreşte, dar se poate prin apropiere. Deci fără cai dar cu flori de câmp.  

La noi ca in Africa. Fara cai si planoare

"Excelenţa cere sacificii”

Zbor în jurul soarelui- Circling the Sun, Paula McLain, Humanitas, 2016, 353 pagini

- În curs de ecranizare

- Biblioteca judeţeană, librăria Şt.O.Iosif

- Colţuri îndoite: 9

Motto: „Tu eşti fericită? Nu încă, dar intenţionez să fiu.”

Aşa vremuri înfierbântate cer o carte cu care să fugi în lume. Vremuri ca în Kenza, unde ne trimite autoarea, deja celebră cu romanul despre prima soţie a lui Hemigway, cu care a trăit la Paris cred că timp de 9 ani.

Este o variantă pe care şi- au ales scriitoarele americane de a  face dintr-un research, cărţi de succes. Nu ştiu ce să zic, e simplu sau nu să iei o bucată din viaţa cuiva, şi să o aşezi într-o carte nouă? Eu zic că e o doză mare de siguranţă pe care o are subiectul bazat, evident, pe realitatea care are propriile poveşti. Şi pe dorinţa fiecăruia de a ştii cam cum e în casa altora, mai mult sau mai puţini celebri...Un fel de curiozitate de WoW Biz. Aici nu e vorba de oameni foate celebri dar dacă v-a făcut să aveţi emoţii felurite  filmul  „Out of Africa”, atunci sunteţi în aceeaşi zonă. Cartea originală, a lui Karen Blixten, cu titlul „Departe de Africa”, îmi căzuse în mână prin anii 90, dar nu mă impresionase atât cât să o recitesc. Ecranizarea cu Meryl Strip şi Robert,  ah, Redford, m- a cucerit pe viaţă. Este acolo dragoste şi reţinere, pasiune şi eliberare din ea, luptă pentru supravieţuire- a iubirii, a căsniciilor, a plantaţiior de cafea, a imperiului, a triburilor de băştinaşi, a imperiului britanic,a impunerii femeii ca egală a bărbatului. Despre film am scris cred, în „La Inimi” ,şi dacă nu, în „Cassa Dante”. În orice caz, a fost în vremea în care şi autoarea acestor rânduri îşi ducea propria luptă a supravieţuirii şi, ca o sincronicitate a  lui  Dumnezeu, filmul se relua într-una la tv.,  aşa încât  se putea revedea iar şi iar, până la absorbţie şi până la  rămânerea înăuntru, ca să îmi spun: „Femeia  a pierdut averea, casa,bărbatul iubit care apoi a şi murit. A plecat apoi în Danemarca şi a scris cărţi. Deci excelenţa cere (ca o paranteză, amintesc aici o altă carte dragă, aşa ca o soră răbdătoare, ca o prietenă de demult. Poate o ştiţi. Este vorba de „Acum, în noiembrie” de Josephine Johnson, o anonimă de carte pe care o pierdusem, dar regăsind- o la un anticar, am  adus-o în casa de acum şi, minune,  a apărut şi cealaltă. Personajul, o fată obişnuită,nu consumă iluzii, vorba lui Dinescu,  ci trăieşte între lanuri secate de porumb...ei sunt săraci, ea e urâtă şi iubeşte un bărbat care lucrează la ferma lor, dar care o iubeşte pe sora ei. Vine un pârjol, mama ei e rănită, cred că şi moare şi dacă credeţi că noi le- am avut pe toate, sunt vieţi care merg înainte cu urmele bolovanilor săpaţi în suflet).

Spune, în  „Out of Africa”, un copil din tribul protejat:  „Dumnezeu a coborât pe pământ”. Sună  aşa frumos!  Chiar dacă era vorba de un incendiu care a răsucit în foc întreaga plantaţie de cafea a baronesei, momentul e de reţinut....

Ei, între aceste două personaje din „Departe de Africa” se invocă,  la un moment dat,  prezenţa unei fete din comunitatea britanicilor cu care atât baroneasa, cât şi Denys Finch, se întâlneşte. Separat sau împreună. Fata aceasta dresează cai şi ar dresa şi un avion. Este altceva decât Karen...

Pe de altă parte, personajele sunt reale. Karen Blixten a trăit în Kenya, la fel ca şi Finch.  Beryil a fost prima femeie antrenoare de cai atestată şi prima femeie care a traversat Atlanticul, toate dau ce vă spuneam la început, o poveste adevărată şi emoţionantă.

Beryl Markham „face parte dintr-un triunghi amoros celebru în epocă”, spune  prezentarea de pe coperta patru. Nu cred să  fi fost chair aşa. Sincer,nu cred. E prea mult spus „triunghi amoros”,  iar faptul că, la un moment dat,  ea se vede cu Denyis, o dată sau de două ori, nu este chiar definiţia triughiului de amor. În fine, viaţa ei iese din tipare, este viaţa celor care se mulează pe complicata asprime a vremurilor şi o călăreşte.

Personajul masculin, şi el un sălbatic, are un drum greu. E un drum greu  de găsit şi până la inima lui. El nu se lasă legat, dar e asta o noutate în cea ce îi priveşte pe domnii noştri? Şi totuşi, el a dăruit un inel de logodnă, în ciuda acestei remarci tipice:

„- De fapt, să cauţi ceva important şi să te rătăceşti par unul şi acelaşi lucru pentru o vreme.”

Iubirile sunt mai multe,  ale lui Beryl la fel- primul soţ, al doilea cu care are un copilaş, câteva flirturi cu bărbaţi dispuşi să ofere şi  să subjuge- toate condimentate cu o notă de scandalul (unul chiar cu prinţii casei regale britanice).

 „Ea a vrut mai mult decât a putut el să îi ofere”,  s-a  spus apoi despre Karen şi Denys. Iar Beryl a gândit:

Asta nu-i vina nimănui. Amândoi s-au străduit cât au putut. Putem să mergem  doar până la limita noastră. Orice depăşeşte limita aceasta ne face să dăm mult pre mult din noi înşine. Iar apoi nu mai suntem buni pentru nimeni.

Viaţa unora dintre noi poate fi subiect de roman. E vreo noutate? Viaţa lui Beryl Markham a urmat  reguli care i-au adus destule ofense din partea societăţii. A ales excelenţa.

Şi 

„...orice suferinţă ne-a încercat e plata necesară pentru  asemenea minune”- zborul, în acest caz,  spune Karen,  „e frumoasa zbatere a celor vii”.

Viaţa se roteşte  în jurul soarelui. Uneori noi ne rotim, căutând soarele.

V-am dăruit deci două cărţi, un film şi o ecranizare viitoare. Şi un gând despre cum să ne recunoştem excelenţa în greşeli şi în viaţa pe care ne-am ales-o.  

P.S. Mă rotesc şi mă minunez cum poate să aibă nevoie un autor de...17, 37...câţi or mai fi...oameni cărora le mulţumeşte pe trei pagini pentru scrierea cărţii. Noi, în România, ne mulţumim singuri, evental la vreo trei, maximum. 

Lungul drum al  zilei către noapte, Eugene O NEILL, Polirom, 2013

Teatru, 182 pagini

Casa Tao, 20 decembrie 1920, publicată în 1956

Ecranizare cu Katharine Hepburn, Ralph Richardson, Jason Robards, 1962

Teatru Radiofonic.Distributia: George Constantin (James Tyrone), Ileana Predescu (Mary), Alexandru Repan (Jamie), Florian Pittis (Edmund)

Colţuri îndoite: 4

O scrisoare de dragoste

„Draga mea, îţi dăruiesc manuscrisul original al acestei piese de teatru despre o veche suferinţă, scrisă cu lacrimi şi sânge. S-ar zice că e un dar teribil de nepotrivit pentru o zi care sărbătoreşte fericirea. Însă tu vei înţelege, vreau să fie un omagiu adus iubirii şi tandreţei tale, care m-au făcut să cred în dragoste, dându-mi posibilitatea să-mi înfrunt în sfârşit, morţii şi să scriu această piesă...Aceşti 12 ani, preaiubita mea, au fost o Călătorie spre Lumină, spre iubire. Îmi ştii recunoştinţa.  Şi dragostea!”

Gene, 22 iulie 1941, pentru Carlotta, cu ocazia celei de-a douăsprezecea aniversări a căsătoriei noastre

Astăzi vreau să fim Carlotte şi iubite, iar lungul drum al nopţii să fie doar al zilei.

Voi relua subiectul- familia-  atunci când voi scrie o carte despre fraţi, despre fraţii băieţi şi despre surori mai mari, despre cei din „Corecţii” sau din „Crăiasa zăpezii”, romanul. Şi da, din povestea lui Andersen. Uite ce de modele de fraţi livreşti avem...

În Lungul drum..., între 8,30 şi miezul nopţii, familia Tyrone, alcătuită din părinţi şi cei doi băieţi, ne duc încetişor înspre faţa adevărată a familiei lor, a familiei noastre?

Acolo sunt adevărurile-  frustrări, dependenţă, minciună, boli, alcool, nefericire.

Mary, mama

-           Într-o zi, cu mult timp în urmă, am descoperit că nu mai puteam să spun că sufletul meu îmi aparţine...E ceva de care am groaznic de multă nevoie...

...În primăvară mi s-a întâmplat ceva. Da, mi-a duc aminte. M-am îndrăgostit de J.T. şi o vreme am fost tare fericită.

Edmund, fiul

-         Trebuie să  fii mereu beat. „Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte umerii şi vă înconvoaie la pământ, trebuie să vă îmbătaţi necontenit. Dar cu ce? Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul. Dar îmbătaţi-vă.”

Tyron, tatăl

-        Ce spectacol grozav pentru mine! Întâiul meu născut despre care speram că-mi va purta numele cu onoare şi demnitate şi care promitea atât de mult!

Jamie, fiul

-         Mamă! Ce rost are? „Să mergem de aici, cântecele mele, ea nu va auzi.”

... Mamă, am tuberculoză!

Teatru şi realitate.

Motivatia premierii cu Nobel

...pentru puterea, onestitatea și emoțiile profunde ale operelor sale dramatice, care întruchipează o concepție originală a tragediei.

Student in jungla

Jungla noastră şi studentul din ea

Mica pădure din faţa balconului debordează de zgomot. Un chirăit speriat de pisică, repetat brusc de trei ori, şi un  croncănit de pasăre mare şi nervoasă, auzite alternativ, ne face să credem că, în loc să fie vulpea care se roagă mieros de corb să cânte, e corbul care fugăreşte o pisică în călduri. Mănâncă păsările animale mici sub geamul oamenilor!? În orice caz, atunci am zis “Locuim în junglă”.

Şi mai şi lucrăm în ea.

În această perioadă a începutului de vară, enduranţa studenţească e nevoită să atingă cote maxime. Universitatea se transformă şi mai mult într-o pădure încâlcită şi periculoasă, în care, dacă nu ai o Călăuză, poate două, echipate şi rodate, rişti să nu mai ieşi la lumina absolvirii.

Categoriile care pot fi afectate, adică tinerii care caută lumină:

Studentul cu diferenţă, venit de la altă universitate, care nu a trecut pe la nici un curs- el nu a ştiu/vrut, nimeni nu l-a trimis  şi care face cunoştinţă cu profesorul chiar la examen

Studentul care nu ştie la ce comisie intră disciplina la care are restanţă lui, fiind trimis pe site. Site nu o lumină, ba e chiar invers

Studentul trimis de site la examen în 22, dar care are şi în 16 acelaşi examen, fiindcă profesorul examinează într-un mod propriu

Studentul care cere o chitanţă de 50 lei la Practică şi i se eliberează una la Comunicare, iar a doua zi, când află, anularea nu se mai poate face, deci plăteşte încă o dată

Studentul care lucrează  la un S.R.L., vine la examen şi este întrebat ce înseamnă S.R.L. El spune că nici un profesor nu i-a  explicat  ce e S şi R şi L

Studentul care nu a urmărit dacă i s-a trecut nota la limbă străină şi, pentru că nu i s-a trecut, mai dă o dată examen şi mai plăteşte o dată

Studentul care este scutit de taxa de şcolarizare din motive medicale dar plăteşte restanţele, câte 50 de fiecare sau 100 în reexaminări

Etc.

Etc.

Nimeni nu m-a solicitat să fiu Călăuza Junglei, să scot oamenii de pe-acolo, dar uneori mă trezesc dimineaţa şi, în loc să fiu o Jane, mă arunc în liane şi urlu ca Tarzan. Poate mai salvez pe cineva…

In doi iubirea dureaza

Durabila iubire, Ian Mc Ewan, Editura Univers, 2006, 263 de pagini

Colturi indoite: 13

Enduring love, 1997

Ecranizare- de Roger Michell.  2004

În doi  iubirea durează

“Cât de rapid se transformă extraordinarul în banal”

Personajul masculin e dintre cele plăcute de mine- scrie şi citeşte, iar perechea lui, frumoasă şi cititoare, duce pasiunea pentru Keats până la a căuta scrisori nepublicate, netrimise niciodată către Fany, ultima iubită. Cu numele ei, Clarissa, am cochetat şi eu când am scris "La Inimi", căci Carra, Carla, Clara erau în mintea mea de când vizionasem, tare demult, "Lunga vară fierbinte" cu Paul Newman, film în care se iubise cu blonda Clara. Clarissa ştiţi că este şi doamna care îşi cumpără singură florile pentru petrecere în primul aliniat din "Doamna Dalloway". Din nou Virginia Woolf, fantoma  mea violet cu buzunarele rochiei pline de bolovani…

Şi cum mă programasem la fizioterapie luna trecută, găsesc în recepţie o mică bibliotecă,  poate a doctorului Teofil Mija, în casa căruia se afla astăzi policlinica.  Cărticica maro avea un titlu de irezistibil, Iubirea durabilă, Durabila iubire.

Apropo de scrisori, Clarissa crede că “iubirea care nu îşi găseşte expresia într-o scrisoare nu este desăvârşită”. Ea îi scria bărbatului din viaţa ei, scriitorul Joe Rose, şi îi spunea cum dragostea lor e altfel şi mai presus decât oricare alta care existase vreodată (pag. 11). El nu reţinea decât faptele- era vorba de o femeie frumoasă care iubea şi dorea să fie iubită de un bărbat masiv, neîndemânatec şi chel, căruia abia dacă îi venea să creadă în norocul care dăduse peste el (pag.12).

“Trăiam de 7 ani un mariaj fără copii, dar plin de dragoste, în nordul Londrei, într-un bloc art deco. Ea- profesoară la universitate, studia şi corecta lucrări, făcea cam ce facem toţi. El- scria articole, cum spuneam.

…Şi nu citisem această carte când scriam “La Inimi”…ce mai potriveală...

Mc Ewan scrie aici pentru mine, să mă cucerească, fiindcă ştie că a dat greş cu “Ciment garden”, un alt roman care, făcând parte din lumi de violenţă, paranoia, incest- nu m-a convins. Aici însă e bun, e sensibil, e atent şi cu suflet. Descrierea de verde a frunzei de fag din pădure este universală şi, dacă aveţi vreme, daţi fuga la pădure, e încă verdele de mai, de început de vară, cum spunem şi ieri pe blog. E proaspătă ca  iubirea până în trei ani…

Atenţia la detalii este dusă până la explicaţia intonaţiei personajului Parry care vorbeşte întrebând. Adică face afirmaţii cvu intonaţie ascendentă:

-Clarisa e îngrijorată, i-am promis să vin să văd dacă eşti bine?

Cel puţin câteva semestre şi studenţii mei au vorbit întrebând. Azi e altă modă, am scăpat, trecând prin perioadele  cu “deci” la începutul frazei, apoi cu “păi” şi, în prezent, cu o combinaţie din fiecare, inclusiv câte unul care răspunde la o întrebare prin alta.

Romanul are structurată povestea în două părţi inegale. Este vorba de înainte şi după ziua întâmplării care declanşează naraţiunea. Autorul ne pregăteşte destul de mult, până pe la pagina 30, în vederea efectului acelei zile, dar chiar şi aşa, ce urmează e incredibil, oribil chiar.

Un balon cu aer cald se ridică singur, înăuntru e captiv un copil, iar şase oameni se agaţă să îl oprească, totul pare o joacă până când unul câte unul dă drumul la sfori. Inclusiv scriitorul nostru. Ultimul cade şi moare,  un doctor.

Apare de undeva un tînăr care se îndrăgosteşte de personajul nostru şi care, suferind de un sindrom necunoscut (denumit între timp Clerambault), îi afectează viaţa şi căsnicia lui Joe Rose până la a se despărţi de Clarissa. El îi va şicana cu iubirea lui, amestecată cu cea pentru Dumnezeu.

Cifra 2 îşi ia, începând de aici, rolul în primire- este vorba de etapele vieţii cuplului, două, înainte şi după accident, şi de  cele două dragosti (care o fi  pluralul de la dragoste?), a lor si a lui Parry pentru Joe.

Una dintre ele trebuie să fie cea durabilă, altfel...de unde titlul? De fapt, amândouă sunt, căci iubirea celor doi se regăseşte în final, ei se împacă şi adoptă chiar un copil, iar Parry, din ospiciu, continuă să fie fericit în psihopatologia lui erotică. “Una dintre cele  mai preţuite experienţe umane- iubirea- poate transgresa domeniul psihopatologiei.”

De ce ne emoţionează Ian, autorul, în cartea lui? Chiar şi acum, duminica de 11,  la câteva săptămâni după ce am savurat-o? Fiindcă desscrie verdele de frunză, fiindcă justifică slăbiciuni omeneşti, cum ar fi alcoolul şi frunzele  parfumate, luxuriante, aprinse şi inhalate care ajută omenirea să treacă lent la o stare de spirit mai bună,  lumina, care să deschidă sufletele pe măsură ce bătăliile publice şi private au să înceteze. Iar băutul este un act natural, un whisky bun cu apă curată îţi va lăsa neşifonat continuumul sticlos al sinelui ...pag. 201.

Fiecare frunză părea că emană o lumină proprie. Am vorbit despre puritatea culorii acesteia,a frunzei de fag primăvara, şi despre felul  în care îţi simţeai mintea purificată când te uitai la ele (pag.10).

Apoi- pentru că avem suspans, observăm treptat cum dragostea se diluează, cum el îşi dă seama că trebuie s-o salveze, că e singurul cărui “sarcina de a ne  aduce pe amândoi acolo de unde plecaserăm îmi aparţinea în întregime” (pag. 175).  

Citind aşa, ca un nebun, recitind pe sărite, la colţurile îndoite, descoperi noi înţelesuri, dar cea mai acută senzaţie este cea care îţi relevă cheia cărţii. La pagina 39 şi la 125 găsim explicit esenţa ei. “Eram un punct infim de căldură în imensitate.” Găsim cea mai frumoasă descriere a iubirii, contopire şi diluare, uitare de sine şi extaz.

-          “Împreună  am fost martorii unui lucru important.  Şi de aceea trebuie să ne ajutăm unul pe celălalt. Ceea ce înseamnă  că trebuie să ne iubim şi mai mult.

Mi-a tras faţa până aproape de a ei. Ştia că nu rezist unei asemenea înlănţuiri. Mă făcea  să simt că acolo este locul meu, că acolo îmi sunt rădăcinile şi că sunt binecuvântat… Totul era atingere şi suflare…stăteam întinşi atât de aproape că eram gură la gură amânând unirea ce ne lega cu atât mai mult datorită acestui preludiu.…întunericul de dincolo de pereţii dormitorului era infinit şi rece ca moartea. Eram un punct infim de căldură în imensitate...Nu vreau decât să te strâng în braţe.”

Iar mai încolo, disperarea- Închipuindu-mi că aş putea să o pierd pe Clarissa datorită morţii sau din prostia mea, am simţit o senzaţie de arsură în sus pe pielea spatelui…Trebuia să mă întorc urgent la Londra, să salvez iubirea dintre noi.

Luaţi-vă o cană cu ceai, o frunză verde de fag, întindeţi-vă lent într-o rază, pe iarba lui iunie şi citiţi. Lectura şi amorul, două plăceri esenţiale şi antitetice- le putem simţi simultan.

Iubirea durează toată viaţa şi nu numai, în doi, în toţi.

  

„Blue. Un altfel de fericire”

 Marc Levy- Un autre ideae du bonheur, Editura Trei, 2014, 315 pagini

Colţuri îndoite: nici unul

Mi-a luat două zile să termin de citit acest roman. L-am împrumutat, ca pe aproape toate cărţile citite şi recomandate pe aici- de la Biblioteca „George Bariţiu” din oraş. Valentina mi l-a adus când am întrebat ce  nume de autor mi-ar da pentru blog, ceva cerut de cititori... Mă grăbeam, mă întâlnisem, ca într-o întâmplare cu diademe înflorate, şi cu Mona, ca urmare, l-am cărat acasă pe Marc- o copertă cu cer albastru.

Singura fericire din zonă a fost însă cariera lui şi faptul că a ajuns pe acest blog!Hihi. E născut în acelaşi an cu mine, 1961, la Paris, şi, ce să vezi, a făcut cât a făcut de toate, până când a zis „De mâine mă fac scriitor şi vând. Inclusiv lui Spielberg pentru un film după Şi dacă ar fi adevărat...”[1] Um, cât de tare!Auzisem de Levy cu mult înainte să mă apuc de scris, în expresia „ cei mai vânduţi autori francezi contemporani, respectiv Beigbeder, Levy, Bruckner. Al doilea este cel cu expresia celebră prin fiorii provocaţi- „dragostea durează trei ani”...

Începând din anul 2000 Levy a scris 15 romane, publicate în seria de autor de la „Trei.” Fiind anul de graţie 2017, să socotim...aproximativ o carte pe an...e clar că trăieşte pentru/din asta. Are şi o poză de bărbat fericit şi good looking, e prea mult...!

Autorul ne implică, sub citatul lui Paul Eluard-„Nu există întâmplare, există doar întâlniri”- în nişte fapte, într-un epic pur, raţional, sec. Incredibil cum o femeie evadată se plimbă peste tot, mănâncă, îşi regăseşte fostul iubit, pe nepoată, scapă de închisoare în final, şi, fiindcă arată încă bine la cei 50 de ani, va trăi fericită în fericirea ei altfel (nu înţeleg titlul...). În fericirea mea nu  aş da nici un bănuţ pe această carte. Deci, mulţumesc, Bariţ!

Nu pot să nu recunosc că am aşteptat cu ochii holbaţi să văd cum se sfârşeste... dar azi pe la trei, ora la care am ieşit din pagini,  am privit în jur, să găsesc o emoţie, eventual în ploaia de joi. Între file nu  era un tei, un tufiş înflorit, ceva care să mă aşeze în locul personajului, să îmi ducă mâna la un colţ,  să  îl îndoi clandestin. Nimic.

Deci o să caut ecranizarea ...şi cam atât.

În rest, am unghiile şi dispoziţia blue, cam blue.

Dacă întorc capul

Tufa de iasomie cade în cer

Apoi peste noi.

Când traversez ploaia,

De verde mi se umplu tocurile

Şi melcii adulmecă albe petale şi stropi.

            Căsuţele albe de lângă Agapia

Se brodaseră singure

în albastru turcoaz.

Ascult cu urechea mică

Cum cad petale de bujori,

Scuturate pe dantela albă

Şi nu prind clipa foşnită.

Aduc în casa noastră o rochie albă

Să prind pe umerii goi

Micuţele zile de la începutul verii.

Nimic nu e turcoaz.

Dar cred că fac rost.

Caut.

P.S. Cred că nu mai recomand nici ecranizarea...Bună seara.

...blue

casa lui Nicolae Labis din Bucovina

soba din Bucovina

---

[1] Citit, nici un colţ îndoit