Ziua in care am descoperit ca Eminescu facea dragoste

Nopţi de dragoste în Ţicău

Vara lui 1876 ar fi putut curge domol între dealurile Iaşului.

Praful cenuşiu ar fi sufocat mahalalele, şi câinii, sub luni pline, ar fi invocat, urlând, stăpâni iubitori. Iuţeală de ploi ar fi umplut ulcelele uitate prin dosul gardurilor şi grădina publică s-ar fi încuiat cu tot cu teii scuturaţi. Sidefat, albul nu ar fi dat luciri de patimi noi prin decolteuri şi budoare.

…Şi nici pasiuni  interzise nu ar fi crescut tăcut în nopţile albe.

Pentru cei patru însă, lucrurile au decurs altfel. Bojdeuca i-a primit ca o mamă. Iaşul tot- ca un părinte.

Deci Tinca nu numai că a gătit în căldura toropitoare pentru Costache şi Ionică, dar a păzit pisicile să toarcă binişor, iar Titu să nu miorlăiască exagerat. În plus, a fiert borş pe tăcutelea, cât conu Mihai s-a  hodinit pe laviţă-  când în tindă, când în cerdac…Ţicăul o ţinea lângă soba din pământ mai toată ziulica, dar casa cu podea de lut răcorea umbros lunile verilor apăsătoare.

Dar nopţile…offhh. Tinca roşea. De la oale…

 O fată liniştită, cuminte ca ea, era deja de 4 ani perechea povestitorului din bojdeucă. Urma să fie împroprietărită de Creangă cu căsuţa în care trăise cu mama ei, spălătoreasă, şi cu sora sa. Probabil era în armonie cu viaţa ei de tânără nevastă, chiar dacă creştea copilul alteia. 

Creangă îşi găsise  un suflet care să îl asculte în camera din dreapta, când armeanca lăsa şorţul din brâu şi sarmalele pe foculeţ. Ea căsca gura la faţa grăsanului chefliu şi râdea în hohot. Sânii îi fierbeau sub cămaşa de in…Urma să-i cumpere căsuţa şi să transforme neştiut o bucată de mahala într-un  loc ars pururi de soarele verilor albe şi de luceferii nopţilor de dragoste. Ca în “Povestea porcului”… Aşa că era fericit la Iaşi.   

De altfel, Ionică şi conu Mihai iubeau în vara lui 76.  Găsiseră strălucirea fugară a dragostei şi începutul acesteia, pur. Un înger blond revăzut în capitala Moldovei şi un chip rotund de fată cuminte, cu cărare modestă, ele, Ecaterina Vartic şi Veronica Micle, se lăsau purtate în inimile celor doi bărbaţi.  Eminescu avea 26 de ani şi aceste cinci luni urmau să fie “veroniene”.  Începuse să compună altfel.

 Seara se deschidea înspre cerdacul dinjos al bojdeucii proptite, chiar către dealurile oraşului parfumat, liniştea căţărată sus, la numărul patru, mirosea a plăcinte, fripturi,  a aşternut mototolit, cărţile picoteau pe poliţa strâmbă din fosta cameră închiriata de la mama Tincăi. Atunci privise Mihai spre poarta bojdeucăi, de sus, de lângă cele două lăzi cu cărţi lepădate în praful uliţei. Intrase pe poarta vacanţei, iar icoana iubitei o păstra dulce în buzunar. …când îmi zâmbeşti, pământul îmi zâmbeşte, i se rotea prin cap,  şi  tu eşti aerul, eu harpa, tu te mişti, eu mă cutremur…cu tot sufletul…hm, mai vedem…

Prin ploile lui noiembrie Mihai urma să-şi ia lăzile şi să plece, dar până atunci  se lăsa cuprins după umeri de fratele mai mare, uriaşul blond. Visa la Veronica, visa ca vara.  De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi. Fără ciorapi…... nu înfloreşte a gurii tale roză ca să-mi placă... Răbufnea de cuvinte.

Chefurile din albele nopţi enervau câinii Ţicăului  şi, reveniţi din crâşmele populare,  de laŢâru din Târgşor, sau de la Chir Costache, urcau dinspre şesul Bahluiului spre bariera Păcurariului şi urcau prin Ciric şi Aroneanu.  Tinca le ieşea în prag cu alai de vorbe. Până în Nicolina şi Pod Roş răsunau vorbele în răsăritul lui iulie. Zăngăneau ca boabele de cucuruz aruncate din farfuria de tablă înspre cucurigatele mici în creste, dar gustoase la ouşorele aurii.

În nici un fel boala nu le dădea târcoale. Teii curgeau  rotiţi, Iasomia pudra alb pe verde uliţele modeste, iar chipul auriu şi litera V. îi luceau jucăuş poetului deasupra  colilor încărcate cu poezii de vară. Lumea sclipea ca şi sânul ei.

Mihai,Tinca şi Ionică dorm răvăşiţi pe laviţe, în cerdac, sub stele, la icoane.

Umbra Veronicăi se lungeşte peste patul copilelor, alunecă apoi grăbit pe lângă uşa lui Ştefan şi cade, în noapte, într-un colţ de iatac unde strălucirea fugară a dragostei îi acoperă, dantelat, viaţa de femeie tânără... Amară. Să facă o noapte albă. Să scrie!