Era într-o joi, vorbiseră odată la telefon în timpul
zilei şi Slavi spusese că ajunge pe la 6 acasă. Octombrie se socotea o lună plină
în care şantierele continuau să se deschidă, pe dealuri şi aiurea, deşi
lucrările nu îşi accelerau ritmul înspre iarnă. Carla fusese la facultate şi încă
avea o stare de emoţie faţă în faţă cu noul an academic, cu noutatea feţelor
din băncile lungi ale amfiteatrului «Emil Poenaru », cu materia de predat.
Se simţea ca pe scenă şi, odată epuizată emoţia intrării pe uşă şi a
introducerii, putea face un apropo,
arunca o ironie uşoară, sau chiar o glumă...după care spunea « asta a fost o glumă, vă rog să
reacţionaţi cumva, măcar printr-o
strâmbătură »…abia atunci le stârnea o oarecare reacţie şi păreau că o văd
şi o aud. În fine, studenţii erau din an în an tot mai puţini pe la cursuri şi asta putea deveni o
problemă, dar nu în octombrie, era prea devreme.Toamna era frumoasă şi plină de mister. Cu promisiuni.
Cu aşteptări de început. Aurii.
Cu o săptămână în urma descărcase în catalog ultimele
note la Ştiinţe Economice.
Îşi dorea mult o zi în care
să fie uimită, adică să se lase uimită de alţii, să fie surprinsă plăcut, să
fie scoasă de pe traseul rutinat al obişnuinţei- sculat, muncit, gospodărie, cumpărături, gătit, TV. Şi
iată că de astă dată, Trecutul a fost cel care a uimit-o. A început
chiar la raionul de bărbaţi din « Cato », în capătul Mureşenilor.
A continuat pe străzi...Era o zi de toamnă, strălucitoare, o zi de început de
anotimp frumos, era un început frumos de anotimp. Ca o vacanţă.
Oraşul mai era plin de turişti
străini, femei blonde vorbeau în
franceză, grupuri de evrei se plimbau gălăgioşi, iar studenţi cu alură hispanică coborau
dinspre Strada Sforii. Şi Carla putea savura imaginea panoramică, cerul senin
în culoarea lui, ciel, şi avioanele strălucitoare cu cozile falnice trasate
perfect. Savura mirosul de covrigi calzi de la « Petru » şi
« Gigi ». Era perfect.
Şi era singură. Fusese toată ziua singură. Lenevise. Avea o
coafură nouă, un coc Audrey Hepburn şi agrafe cu flori lila înfipte în el,
purta mănuşi mov, iar pardesiul gri- strâns în talie. Fără tocuri avea 1 metru
60, dar se consola cu fraza lui G. « Femeile micuţe sunt făcute să fie
iubite », hm, da, era şi ea o micuţă...Şi o iubită a cuiva...Părul lung avea
destule fire albe, iar dacă erai atent le bănuiai pe sub plete, pe la tâmple…Şi
totuşi, Carla se făcea tot mai frumoasă, ziceau unii. « Mă simt
răspunzătoare pentru frumuseţea lumii », hihi, îşi spunea, ca împăratul Hadrian, îndrăgostit de luminosul
Antonius…
Era şi Clara ca toamna, cu promisiunile ascunse prin parcuri, pe alei...
