"La Inimi", fragment, pag.96

........................................................................................................................

"Ora 6.  Odată cu umbrele şi liniştea «de la curte», starea ei se deteriora. Simţea în inimă cercuri de nelinişte, în auricule, în ventricule. « La curte » este doar o fâşie înghesuită, udă, cu un gard de cărămidă improvizat între două proprietăţi, un spaţiu care, atacat de umezeala cartierului bătrân în care soarele este vânat pe terasele căţărate, nu are nici un farmec. Nici măcar răbdătorul caprifoi de deasupra nu îmbracă locul în culoare sau în miresmele cupelor mici înflorite alb. «La curte» nu şi-a dobândit încă titulatura de « Am Hof » dată  de  un împărat austriac locului din care Viena va răsări ca o capitală a plăcerilor senzuale. Şi nu este încă «La Inimi », locul magic...

Nu iese nici singură pe terasa de unde poate să caute şi să numere avioanele în traseul lor spre toate literele şi capitalele, inclusiv spre cei trei V.

E târziu şi să fiarbă o cafea la ibric...

Amurgul aduce cu el o diminuare a vederii, o neclaritate enervantă şi casa din faţă, o vilă imensă, inutilă  intră la ea pe fereastră cu un contur agresiv. Casa uriaşă acoperă totul, se suprapune peste canapeaua ei şi peste comoda cu pic- up şi televizor, sfâşie perdelele şi presează discurile de vinil, estompeaza cotoarele cărţilor şi înmoaie în gri beton scările din colţ. Nu sună nici un telefon. Pe geamul din bucătărie intră tăcut mărul trist cu tot cortegiul de coajă noduroasă şi speranţe cărnoase. În aceste clipe nu spune nimeni “Rămâi, eşti atât de frumoasă!”, şi nici Werther nu sună la poartă în frac albastru peste galbenul pantalonilor.  Căci clipa piere în sus, pe strada în pantă, străină, şi toamna se sufocă fără mesajul lui Slavi, de pe la prânz: « Nu te-am uitat ». 

Înserarea aduce  ştirile de ora 8 şi o altfel de linişte. Nu vor cina. Sau…dar e prea târziu pentru oraş...ca să mănânce undeva. Carla îşi trage halatul vechi peste rochia decoltată şi ar ieşi aşa pe terasă, dar o lene şi o indiferenţă ies din ecranul laptopului vişiniu. “Mai stau….poate sună…”. Oraşul se pregăteşte de ultimele activităţi, se adună de pe la magazine şi umple portbagajele cu sacoşe uriaşe de pâini şi dulciuri falsificate, de rahat, glucoză şi biscuiţi afânaţi dar estetici. Pe stradă urcă oamenii Scheiului, cărând ei înşişi vieţi în sacoşe moderne şi uşoare, pe spate şi atârnate de capătul braţelor inutile."

Avem primul comentariu de la cel dintâi cititor.

           pe sms

          Am citit pe nerăsuflate, mi-a plăcut tare. Numai că parcă nu se termină, aşa am simţit.

          d.s.

         10 april 2017 10;26

          Nu spune câte colţuri a îndoit...

         Spor la colţuri!

"Traseuri şi multe peisaje"

Cum stăteam noi aşa relaxaţi, la o chiuvetă plină şi un tv lejer, fără  papuci de casă în carouri, neuronii încep să ni se inerveze. Destul de supărător, adică mai supărător decât viziunea cu teancul de farfurii pe care le clasam în colecţia din scurgător după mărime.
Dau să mă concentrez la ceva încă pascal, pastoral şi...pauşal, ceva de gândit superficial dar nu uşuratic duminica seara pe la 7. Dar nu.  Mă activez forţat-fonetic la expresia "urme de picioare de om..."şi, de aici încolo, nu mai avem scăpare. Amândoi suntem sensibilizaţi progresiv să auzim doar  ororile la care au ajuns cei care stau călare pe nervii noştri, deşi ar trebui să fie încuiaţi în căsuţa televizorului până îşi fac lecţiile de limbă română şi ar jura, la TV,  că la fiecare abatere gramaticală, ar pune o hârtie de 10 lei în puşculiţa pentru meditaţii la română.
Zic "hai că e sărbătoare, nu are rost să număr greşeli de exprimare (de aceea aceasta este, deocamdată,  o scriere mică...sper să fie printre primele, singurele şi rarele mele intervenţii...). Şi totuşi, părăsesc, cu regret bidonul de Fairy active foam, ca să iau carioca roz.
Ştirile Protv prezintă românii, cum petrec ei în Poiana Braşov. Ei fac traseuri şi  acolo, după cum spune o fată de a şasea, sunt multe peisaje. Caii superbi şi ...toate face, fac, se corectează unul, sărbătorile pascale minunate...care o fi legătura călăritului...cu Paştele?
Apoi vine pe sticlă primarul  Ciocan  (sic!) din Ciocăneşti să ne spună că el nu dă autorizaţii dacă săteanul ciocăneştean nu pune modele tradiţionale pe faţa casei, că aşa vin turiştii să bea şi să mănânce bine sarmale şi pască...Nu ne enervăm, căci apare o fiinţă formată chinuit doar din tocuri şi păr care ne spune că "Se anunţă tot mai rău". Las iar cratiţa de la spanac iute în chiuvetă şi ciulesc urechea şi ochiul sticlos. "Vine un aer mai rece mâine prin est...", Uf, foarte bine că am scăpat, credeam că mai vine o vacanţă de sărbători...dar nu. Altă voce inteligent-sibilinică transmite sacadat "Oamenii  au luat lungul drum în piept către case." Doamne, zic, o fi vreun balaur, ceva, a ieşit la vânat de fete proaste. Dar nu mai am  timp să respir, Silviu e deja în altă cameră,  căci reporterul chel pare că transmite din cîmpul de operaţiuni din Kandahar.  ".Ei se gândesc cu compasiune la cei care au luat lungul drum în piept către casă". Aceasta e varianta completă. Ahhh, tu, vesele Alecsandri, cum stai tu treaz în mintea reporterilor, dragă. Deci  oamenii aşteaptă în coloana la Predeal, aşa se traduce. Deşi rana din pulpă nu îi lasă, ştii tu,  decât să stea cuminţi, cu pieptul unul după  altul şi să măsoare drumul. Daaa, e lung şi îl luăm în (la) piept, frate.
În sfîrşit, la vama Nădlac (cu accent greşit pe ă), în altă coadă, nu se găseşte piept. Bărbaţii falnici stau în scaunele din faţă şi ridică feţe fericite înspre  reporter:
-Aţi luat?
-Dăă.
-Ce?
-Murături, hehe.
-Şi?
-Ouăăăă, he he.
-Bine, pa,am transmis de la Vama Nădlac.
Schimbăm canalul, cu speranţa firavă că scurgerea apei în cuvă mă va linişti existenţial şi voi avea pregătirea psihică adecvată pentru o seară de final pascal. Dar nu. Înainte să ies în balcon - să sar? să nu sar? OOOH-, se aude de pe alt canal "Sunt locuri unde nici urmă de picior de om nu ajunge decât rar, aici, în satul Ciocăneşti  din Bucovina.."..
Ne-au răpus, zic, aşa că mă gândesc cu compasiune să iau lungul drum în piept şi să îmi fac nişte traseuri  către pat. Acolo unde nici o urmă de picior superb de cai şi nici un om de la televizor nu o să îmi ceară autorizaţie ca să apară pe sticlă. Aş da numai rezoluţii de NU.
...Căci toate face din sărbători ceva frumos...
Paşte cu lumină!

Colţuri îndoite: 0

PS. Voi reveni la colţuri.

Despre modă în "Crăiasa zăpezii"

Iată un fragment scris de Michael Cunningham în care, cu sensibilitate,cu comprehensibilitate şi prietenie, acest autor redescoperit recent (acum două săptămâni, după ce am revăzut a doua, a treia oară ecranizarea lui, "Orele") justifică pasiunea noastră, a fiecăruia dintre noi pentru haine speciale, modă -temperată-, chiar pentru veşminte fastuoase. Am,- de la vreme, de la o vreme?,-  un apetit exacerbat pentru haine mai pretenţioase, o dorinţă de alb şi imprimeuri cu flori, de auriu şi tocuri trapez. Aseară am urmărit o britanică specializată în aspectele mai puţin cunoscute ale regalităţii, cum  ar fi paturile şi moda. De la cele 3126 ale reginei Elisabeta I la corsetul din oase de balenă şi suportul pentru crinolină, de la pantalonii bufanţi ai regelui George al II-lea până la pălăriile reginei Elisabeta a II-a, moda a servit la creşterea sau descreşterea imperială şi a menţinerii unei orbitoare imagini conform căreia regina/regele sunt nişte zeităţi. Chiar dacă la toaletă erau însoţiţi de valetul de closet...
Moda...şi magazinele cu haine pot fi locuri inspiraţionale, căci imaginea noastră de regine ne face să ieşim în lume ca să o cucerim prin frumuseţe.  Mi-am lansat şi eu acum două săptămâni romanul "La Inimi"  şi am purtat o rochie  de catifea cu jupon de la "Mathilde" cu pantofi aurii Versace 1969...
O toaletă care merge cu ce urmează- un citat din romanul "Crăiasa zăpezii". Este vorba de o odă dedicată oraşului New York şi a poveştii celor doi fraţi care caută transcendentul sub orice formă - muzică, iubire, droguri. Este  un subiect pe care, de altfel,  mă gândesc  să îl tratez cândva, acela  al fraţilor băieţi.
"...Nu e nici o adunătură de obiecte de duzină. Poate nu avem de a face cu ceva profund, dar nici cu mărunţişuri fără valoare, o meschină vânătoare de comori, de satisfacţii trupeşti. O căutare continuă de lucruri de valoare autentică printre chestii ieftine,  de mici rarităţi- haine din piele subţire precum coala de hârtie, blugi de un albastru intens, talismane puse pe lanţuri- care amintesc, la preţuri accesibile, de eşarfe împodobite cu nestemate, de cărţile vorbitoare, şi de elefanţii din aur care li se ofereau cândva în dar sultanilor. Obiecte şi haine făcute de oameni ce poate au fost  ţesători sau croitori în Anglia  acum două sute   de ani, oameni neobişnuiţi, încântători, înzestraţi cu mâini pricepute care se trezesc în fiecare dimineaţă însufleţiţi de dorinţa de a mai împleti o beretă sau de a mai turna o amuletă de argint, oameni care au ceva din puterea vrăjitorilor, oameni care, într-fel oarecum primitiv, cred că făuresc nu doar simple obiecte, ci accesorii cu puteri protectoare ce îl poate apăra pe războinicul pornit la luptă pentru o cauză dreaptă când îşi croieşte  vijelios drum spre turnul Marelui Vizir.Şi da, suntem făpturi de carne. Cine ştie asta mai bine decât Barret? Cine cunoaşte mai bine ţesătura de fire invizibile care leagă năzuinţa de veşmântul purtat, procesiunile acelea solemne de stihare şi feloane albe foşnind scrobit sub privirile îndurerate ale Hristosului din lemn răstignit pe cruce? Nu asta îşi doreşte, nu de asta are nevoie lumea laică - să păşească cu mândrie şi totodată cu umilinţă, în straie de ceremonie spre slava unui mântuitor  sau a unui sfânt? Ne închinăm la nenumăraţi zei şi idoli dar toţi avem nevoie de veşminte, avem nevoie să ne înfiinţăm lumii în cea mai măreaţă versiune a fiinţei noastre,avem nevoie să păşim pe faţa pământului cu toată graţia şi frumuseţea de care suntem în stare înainte să fim înfăşuraţi în giulgiul unduitor şi întorşi în ţărână."(pag.82)

Paşte cu lumină!

Michael Cunningham- Crăiasa Zăpezii, Polirom, 2014
Colţuri îndoite: 3, dar mai urmează

sâmbătă, 15 aprilie 2017

American Pastoral

American Pastoral, Philip Roth , Polirom, 2009, 557 pag.

“Nu trebuia decât să îţi faci datoria, zelos şi nebătut, iar viaţa de zi cu zi se transforma într- o poveste care se depăna clar şi limpede, o poveste de un calm profund…”(pag.564).

Traducere: Alexandra Coliban [1]

Colţuri îndoite[2]: 18

Subiect: familie şi copii în context social agravat

Vieţi şi fată pierdută

“…ea nu era în nici un caz acolo în pasaj, ci - deja înapoi la ţară, aici, în minunata zonă rurală din Morris County, care fusese îmblânzită de-a lungul secolelor de zece generaţii americane, se întorsese pe drumurile unduitoare, mărginite acum, în septembrie, de roşul şi cărămiziul ruşuliţei, de un belşug încâlcit de ochiul boului, splinuţă şi morcov sălbatic, un mănunchi enorm de flori albe, albastre, rozalii şi pupurii, care- şi încoronau artistic tulpinile prozaice, de toate florile pe care le învăţase să le recunoscă şi să le clasifice…, iar apoi, în plimbările lor  împreună, îl învăţase pe el, băiatul de la oraş, să le recunoască - vezi tati, cum are o cî-crestătură în vârful petalei?”-, cicoarea, sclipeţii, ciulinul, garofiţele sălbatice, dubravnicul, ultimele rămăşiţe de muştar sălbatic, cu flori galbene revărsându-se neabătut pe cîmpii, trifoiul, coada- şoricelului,  floarea-soarelui sălbatică, lucernă fibroasă scăpată de la vreo fermă din apropiere şi etalându-şi florile simple, movulii, guşa porumbelului, cu mănunchiurile ei de petale albe şi cu săculeţul umflat din spatele petalelor, pe care lui Merry îi plăcea să-l pocnească zgomotos în palme, lumânăricile ţanţoşe, ale căror frunze catifelte, ca nişte limbi, le smulgea şi le purta în interiorul bascheţilor- ca să fie ca primii colonişti, …iarba fluturilor, ale cărei păstăi delicate le deschidea cu grijă când era mică, ca să poată apoi sufla în aer puful  mătăsos, plin de seminţe, şi să se simtă astfel una cu natura, să-şi închipuie că era însuşi vântul cel nemuritor. ..În dreapta ei, cireşul negru, florile de câmp, pajiştile cosite. Sus pe dealuri, cornii. (pag. 572)

Se află aici o odă, o pastorală a tatălui faţă de copilul pierdut.

Am început cu “Pastorala…” şi cu evocarea personajului feminin principal, copila Merry.  Voi încerca să vă atrag uşurel între filele cărţilor, - de pe noptieră sau din raftul bibliotecii din oraş,-  să vă chem pe poteca vieţii femeilor iubite din cărţi, iubite şi pierdute. Sau nu.

            Nu voi povesti cartea, nici filmul, vă voi seduce cu trei idei.

1.Prima idee.

Dragostea lui Seymour Levov pentru natura magică , parte a viziunii sale bucolice, pastorale despre viaţă.

 Aţi parcurs deja citatul, sensibil şi emoţionant prin amănunt şi limbaj.

Pasajul de mai sus  este şi un gând de bineprimire pentru Florii, pentru încântătoarea existenţă delicată şi atât de trecătoare a florilor,  a acestor trecătoare iubiri de o oră, de o zi…

Dar şi despre copaci este vorba. Personajul masculin principal,  Levov, cumpără o fermă  şi devine proprietarul arţarilor din faţa casei. “În primii ani petrecuţi la Old Rimrock, Suedezul s-a tot gândit la copacii aceia. Copacii aceia sunt ai mei. Era buimăcitor să deţii copaci… În cel mai bun caz îi aveai în păstrare…

…ea condamna, din nou, casa de piatră pe care el o iubea, laolaltă cu arţarii pe care el îi iubea, arborii gigantici ce ţineau umbră casei şi care înveşmântau ceremonios în fiecare toamnă pajiştea cu o cunună aurie , în a cărei inimă atârnase el, odată ca niciodată, leagănul lui Merry”(pag. 447).   

2.A doua idee.

“Cine e pregătit pentru tragedie şi pentru incomprehensibilitatea tragediei? Nimeni. Tragedia omului nepregătit pentru tragedie- iată tragedia fiecărui om.”

Scriitorul spune povestea, se simte dator ca, după ce o caută,  să o ofere, chiar dacă este o dramă.

“Impresia iniţială e că povestitul o să te uşureze. Dar exhibiţionismul inerent unei mărturisiri nu face decât să agraveze suferinţa…A înţeles că nu avea ce să primească de la mine…S-a dus acasă cu povestea nespusă şi a murit. Iar mie mi-a scăpat. Dintre toţi oamenii de pe lume, el mi s-a adresat  mie, conştient de tot, iar mie mi-a scăpt tot (pag.121).”

Şi despre Istorie, cu circumstanţele sale. Iată.

“Istoria s-a întors agale pe dealurile astea izolate, şi, fapt neverosimil, a dat năvală, cu tot neprevăzutul ei, predictibil, în gospodăria ordonată a familiei Seymour Levov, lăsând-o complet vraişte. Oamenii concep istoria pe perioade lungi, dar ea e, de fapt, o chestie foarte bruscă”(pag.128).

3.Copiii noştri sunt alţii, nu sunt noi. Noi nu suntem copiii noştri. Nu suntem responsabili pentru viaţa lor. Îi  iubim şi le dăm drumul.    

“Fiica i-a deschis ochii tatălui ei. I-a dăruit vederea, posibilitatea de a vedea limpede ceea ce nu va fi niciodată regularizat, ocazia să vadă ceea ce nu poţi vedea.  Îşi dăduse seama că nu ne tragem unii din alţii, că numai pare că ne tragem unii din alţii“ (pag.571).

Familia din carte, din viaţă, a o are şi  pe Mama.

“Ea era o mare industrie specializată exclusiv  în iubirea faţă de familie. Suedezul simţea încă din copilărie că păşea direct în inima ei”(pag. 404).

           

Aceste sunt lucruri/gânduri/idei  pe care le ştim, Philip Roth ni le readuce scrise frumos în carte.

În sfârşit, să ne reamintim şi de preţuirea lucrurilor simple. Personajul scriitor  savurează cornuleţe la întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea liceului şi îl citează pe Marcel  Proust. “Un simplu gest, scrie Proust, şi cuvântul moarte nu mai are nici un înţeles pentru el. Mâncasem toate cele şase cornuleţe, melcii de aluat tăvăliţi prin zahăr pudră, cu sulurile lor vârstate de scorţişoară şi puncte microscopice cu stafide mărunte şi nuci măcinate…”  (pag. 72).

Şi pentru că aici e vorba despre femei, fete şi mănuşi, era undeva şi o lecţie despre purtatul şi sensul mănuşilor din piele. Azi nu am găsit-o, dar era despre cele 12 perechi de mănuşi pe care femeile americance le  purtau - lungi  pînă la cot, mijlocii sau scurte pe încheietură, cu patru sau opt nasturi, mănuşi din piele de ied fabricate cu artă de croitori italieni.  Moda a fost actualizată de Jacky Kennedy dar evacuată definitiv de fusta mini…

Pierduta plăcere a purtării mănuşilor, străveche, iat-o…

“Tatăl lui Shakespeare era un mănuşar, ca şi tatăl lui sir Walter Scott, un mănuşar care nu ştia să-şi scrie numele. Chiar şi Romeo zice, în scena balconului, după ce Julieta îl strigă:

- Romeo, Romeo, unde eşti?

- De- aş fi mănuşă, eu, pe alba mână, ca să-ţi ating obrazul”. (pag. 481)

Ei, dragii mei, vă place?

Citiţi şi savuraţi!

Marţi, 12 aprilie 2017

Braşov

---

[1] Ecranizare: regia Ewan McGregor, 2016, cu  Ewan McGregor Jennifer Connelly Dakota Fanning

[2] Colţurile îndoite sunt ale paginilor în care  găsim pasaje cu emoţii aferente