Colturi indoite: 13
Enduring love, 1997
Ecranizare- de Roger Michell. 2004
În doi iubirea durează
“Cât de rapid se transformă extraordinarul în banal”
Personajul masculin e dintre cele
plăcute de mine- scrie şi citeşte, iar perechea lui, frumoasă şi cititoare, duce
pasiunea pentru Keats până la a căuta scrisori nepublicate, netrimise niciodată
către Fany, ultima iubită. Cu numele ei, Clarissa, am cochetat şi eu când am scris "La Inimi", căci Carra, Carla, Clara erau în mintea mea de când vizionasem, tare
demult, "Lunga vară fierbinte" cu Paul Newman, film în care se iubise cu blonda Clara. Clarissa ştiţi că este şi doamna care îşi cumpără singură florile pentru
petrecere în primul aliniat din "Doamna Dalloway". Din nou Virginia Woolf,
fantoma mea violet cu buzunarele rochiei
pline de bolovani…
Şi cum mă programasem la
fizioterapie luna trecută, găsesc în recepţie o mică bibliotecă, poate a doctorului Teofil Mija, în casa căruia
se afla astăzi policlinica. Cărticica
maro avea un titlu de irezistibil, Iubirea durabilă, Durabila iubire.
Apropo de scrisori, Clarissa
crede că “iubirea care nu îşi găseşte expresia într-o scrisoare nu este
desăvârşită”. Ea îi scria bărbatului din viaţa ei, scriitorul Joe Rose, şi îi spunea cum dragostea lor e altfel şi mai presus
decât oricare alta care existase vreodată (pag. 11). El nu reţinea decât
faptele- era vorba de o femeie frumoasă care iubea şi dorea să fie
iubită de un bărbat masiv, neîndemânatec şi chel, căruia abia dacă îi venea să
creadă în norocul care dăduse peste el (pag.12).
“Trăiam de 7 ani un mariaj fără
copii, dar plin de dragoste, în nordul Londrei, într-un bloc art deco. Ea- profesoară la universitate, studia şi corecta lucrări, făcea cam ce facem toţi.
El- scria articole, cum spuneam.
…Şi nu citisem această carte când
scriam “La Inimi”…ce mai potriveală...
Mc Ewan scrie aici pentru mine,
să mă cucerească, fiindcă ştie că a dat greş cu “Ciment garden”, un alt roman care,
făcând parte din lumi de violenţă, paranoia, incest- nu m-a convins. Aici însă
e bun, e sensibil, e atent şi cu suflet. Descrierea de verde a frunzei de fag
din pădure este universală şi, dacă aveţi vreme, daţi fuga la pădure, e încă
verdele de mai, de început de vară, cum spunem şi ieri pe blog. E proaspătă ca iubirea până în trei ani…
Atenţia la detalii este dusă până
la explicaţia intonaţiei personajului Parry care vorbeşte întrebând. Adică face
afirmaţii cvu intonaţie ascendentă:
-Clarisa e îngrijorată, i-am
promis să vin să văd dacă eşti bine?
Cel puţin câteva semestre şi
studenţii mei au vorbit întrebând. Azi e altă modă, am scăpat, trecând prin perioadele cu “deci” la începutul frazei, apoi cu “păi”
şi, în prezent, cu o combinaţie din fiecare, inclusiv câte unul care răspunde
la o întrebare prin alta.
Romanul are structurată povestea
în două părţi inegale. Este vorba de înainte şi după ziua întâmplării care declanşează
naraţiunea. Autorul ne pregăteşte destul de mult, până pe la pagina 30, în
vederea efectului acelei zile, dar chiar şi aşa, ce urmează e incredibil,
oribil chiar.
Un balon cu aer cald se ridică
singur, înăuntru e captiv un copil, iar şase oameni se agaţă să îl oprească, totul
pare o joacă până când unul câte unul dă drumul la sfori. Inclusiv scriitorul nostru.
Ultimul cade şi moare, un doctor.
Apare de undeva un tînăr care se
îndrăgosteşte de personajul nostru şi care, suferind de un sindrom necunoscut (denumit
între timp Clerambault), îi afectează viaţa şi căsnicia lui Joe Rose până la a se
despărţi de Clarissa. El îi va şicana cu iubirea lui, amestecată cu cea pentru
Dumnezeu.
Cifra 2 îşi ia, începând de aici,
rolul în primire- este vorba de etapele vieţii cuplului, două, înainte şi după
accident, şi de cele două dragosti (care
o fi pluralul de la dragoste?), a lor si
a lui Parry pentru Joe.
Una dintre ele trebuie să fie cea
durabilă, altfel...de unde titlul? De fapt, amândouă sunt, căci iubirea celor
doi se regăseşte în final, ei se împacă şi adoptă chiar un copil, iar Parry,
din ospiciu, continuă să fie fericit în psihopatologia lui erotică. “Una dintre
cele mai preţuite experienţe umane- iubirea-
poate transgresa domeniul psihopatologiei.”
De ce ne emoţionează Ian, autorul, în cartea lui? Chiar şi acum, duminica de 11,
la câteva săptămâni după ce am savurat-o? Fiindcă desscrie verdele de
frunză, fiindcă justifică slăbiciuni omeneşti, cum ar fi alcoolul şi frunzele parfumate, luxuriante, aprinse şi inhalate care
ajută omenirea să treacă lent la o stare de spirit mai bună, lumina, care să deschidă sufletele pe măsură
ce bătăliile publice şi private au să înceteze. Iar băutul este un act natural, un whisky bun cu apă curată
îţi va lăsa neşifonat continuumul sticlos al sinelui ...pag. 201.
Fiecare frunză părea că emană o lumină proprie. Am vorbit despre
puritatea culorii acesteia,a frunzei de fag primăvara, şi despre felul în care îţi simţeai mintea purificată când te
uitai la ele (pag.10).
Apoi- pentru că avem suspans,
observăm treptat cum dragostea se diluează, cum el îşi dă seama că trebuie s-o
salveze, că e singurul cărui “sarcina de a ne aduce pe amândoi acolo de unde plecaserăm îmi
aparţinea în întregime” (pag. 175).
Citind aşa, ca un nebun, recitind
pe sărite, la colţurile îndoite, descoperi noi înţelesuri, dar cea mai acută
senzaţie este cea care îţi relevă cheia cărţii. La pagina 39 şi la 125 găsim explicit
esenţa ei. “Eram un punct infim de căldură în imensitate.” Găsim cea mai
frumoasă descriere a iubirii, contopire şi diluare, uitare de sine şi extaz.
-
“Împreună
am fost martorii unui lucru important. Şi de aceea trebuie să ne ajutăm unul pe celălalt.
Ceea ce înseamnă că trebuie să ne iubim
şi mai mult.
Mi-a tras faţa până aproape de a
ei. Ştia că nu rezist unei asemenea înlănţuiri. Mă făcea să simt că acolo este locul meu, că acolo îmi
sunt rădăcinile şi că sunt binecuvântat… Totul era atingere şi suflare…stăteam întinşi
atât de aproape că eram gură la gură amânând unirea ce ne lega cu atât mai mult
datorită acestui preludiu.…întunericul de dincolo de pereţii dormitorului era
infinit şi rece ca moartea. Eram un punct infim de căldură în imensitate...Nu
vreau decât să te strâng în braţe.”
Iar mai încolo, disperarea- Închipuindu-mi că aş putea să o pierd pe
Clarissa datorită morţii sau din prostia mea, am simţit o senzaţie de arsură în
sus pe pielea spatelui…Trebuia să mă întorc urgent la Londra, să salvez iubirea
dintre noi.
Luaţi-vă o cană cu ceai, o frunză
verde de fag, întindeţi-vă lent într-o rază, pe iarba lui iunie şi citiţi.
Lectura şi amorul, două plăceri esenţiale şi antitetice- le putem simţi
simultan.
Iubirea durează toată viaţa şi nu
numai, în doi, în toţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu