Viata fara literatura/marti

Astazi m-am luptat cu

1. Directia taxe si impozite, Sector 1 Bucuresti
2. Universitatea Transilvania
3. BCR pentru descoperit de cont
4, BCR care a gresit datele din contract
5. Profesorul care ii cheama pe studentii scutiti de taxa sa faca munca voluntara!!!
6. Raxela SRL pentru pantofii lui Silviu, nu vor sa ii schimbe cu un numar mi mare
7ANPC ca sa imi primeasca reclamatia. Inca nu am reusit sa o depun
8. ANPC ca sa ma ajute sa rezolv cu pantofii

Maine
1. BCR pentru asigurare de viata
2. ANPC ca sa.....

Oare ce mai urmeaza, dragii mosului?

E bine la noi!

Sunteti sclavii fericirii unei femei?

Sunteti sclavii fericirii unei femei?

Femeia de treizeci de ani, Honore de Balzac, 

Chisinau, Asociatia Cartea, 1993, 334 pag., 

trad. Haralambie Gramescu

Acest titlu de carte face parte dintre cele care imi rasunau in minte in copilarie, si el avea, pe atunci, rezonante romantice, parea ceva aventuros, erotic, magic.

Ne amintim ca in fiecare biblioteca din oras exista varianta romanului din colectia  “Biblioteca pentru toti”- BPT, a carei coperta o adaug, e prima. Recent, la sectia de copii de linga boutique-ul Mes Amies, tot un frantuzism, nu?(recomand o plimbare pe Iuliu Maniu)-  am dat peste carticica scoasa la Chisinau, in care editorul a grupat doua opere, Femeia… si Istoria maririi si decaderii lui Cesar Birotteau. Coperta este de efect, dar scrisul apare foarte marunt pe hartia veche, ingalbenita (vezi fotografia a doua). Am citit insa cu curiozitate, am lipit coperta care s-a desfacut pur si simplu, casanta ca o foaie de rosa uitata…si acum scriu.

Ma pregatesc astazi sa inapoiez romanul.

Sa ne informam pana atunci. «Cea mai răspândită traducere a fost realizată de Haralambie Gramescu și publicată în 1971 de Editura Minerva din București sub titlul Femeia de treizeci de ani, în colecția Biblioteca pentru toti, cu un cuvânt înainte scris de Alexandru Paleologu. Traducerea lui Haralambie Grămescu a fost reeditată de mai multe ori de diferite edituri din București, Chișinău și Iași, fiind intitulată alternativ Femeia de treizeci de ani sau Femeia la treizeci de ani. 

Subiectul cărții este inspirat de viața doamnei Laure de Berny (1777-1836), amanta scriitorului și tratează problema adulterului feminin.

În ciuda criticilor aduse romanului, Andre Le Breton recunoaște talentul lui Balzac de a ilustra pasiunile puternice ale personajelor. „Nu există nici un fapt din viața noastră morală despre care să se poată spune că el nu-l înțelege. (...) El cunoaște mersul pasiunilor; știe cum se nasc și cum mor. Cum se nasc - a arătat cu cea mai deosebită siguranță de analiză în capitolul al treilea din Femeia de treizeci de ani, această operă bizară care conține atât de mari frumuseți între atât de absurde ficțiuni. Cum mor și cum se sting - a spus-o cu aceeași precizie și cu aceeași forță (...) și în ultimul capitol din Femeia de treizeci de ani, intitulat: „Bătrânețea unei mame vinovate”. Nimic mai mai adevărat, nimic mai puternic decât paginile din Femeia de treizeci de ani în care el o pune pe doamna d'Aiglemont față în față cu Charles de Vandenesse. (...) Bineînțeles, în doamna d'Aiglemont a pus mult, aproape tot, din iubita lui Dilecta, așa încât doamna de Berny va trăi pururi nu numai sub trăsăturile doamnei de Mortsauf din Crinul din vale, ci și sub cele ale sărmanei doamne d'Aiglemont”.

Tradiționalist convins, Balzac sancționează cu asprime adulterul feminin, considerându-l ca factor generator al unor nenorociri în lanț ce duc până la crimă și incest. Balzac vorbește deci despre casatorie despre sexualitatea feminină și despre sentimentele femeii. Aceasta include atât aspirațiile amoroase juvenile, transformate rapid în dezamăgiri, cât și plăcerea sexuală și frustrarea provocată de lipsa orgasmului. Balzac vorbește despre brutalitatea sexuală, asemănătoare violului, pe care-l suferă de două ori (fizic și psihologic) tinerele mirese necunoscătoare ale realităților vieții, brutalitate care le dezgustă cu atât mai mult cu cât bărbatul dispune de trupul soției sale așa cum dorește și ignoră complet nevoile soției sale.

^{Nu as vrea sa conving pe nimeni de frumusetea clasica a acestor pagini, este un adevar. Sunt doua adevaruri chiar. Dar eu nu am ajuns in starea in care sa simt ceea ce Balzac s-a straduit sa puna pe hartie, prin munca lui titanica si de anvergura, si  nici chiar chinurile lui Cesar Birotteau, din partea a doua, nu m-au emotionat intr-o masura normala. Probabil ca asta tine mult si de vizual, caci prin comparatie cu filmul despre viata lui Bernard Madoff, cel mai mare escroc bursier, vizionat aseara, in realizarea cinema am descifrat mai usor alfabetul efectelor sociale si familiale ale celui care fraudeaza. Desi Cesar este victima, Cesar moare, iar Bernie face 150 de ani de inchisoare. Cesar lasa o sotie si un copil, Bernie pierde prin moarte- sinucidere si cancer- doi copii, plus sotia.}

^{Revenind la Honore si povestea lui, ar putea fi vorba si de faptul ca, desi autorul a strans manuscrisele unor nuvele disparate, dar cu subiect asemanator, si le-a grupat sub acest titlu, se simte totusi, discontinuitate in tratarea subiectului. Nu comentez moravurile, si ramin fara raspuns la intrebari cum ar fi: amanta lui era casatorita si traia cu el? Ea a patit acelasi lucru-  pierderea copiilor, a sotului, a barbatilor iubiti  si a murit prematur la 50 de ani?}

^{Balzac judeca si condamna femeia, faptele ei, dar in acelasi timp scrie laudativ despre devenirea sa.} 

^{“Femeia de treizeci de ani satisface totul, pe cand tanara fata, riscand sa nu mai existe, nu trebuie sa satisfaca nimic”, p.73.}

^Si

^{“Fizionomia femeilor nu incepe decat la treizeci de ani. Expresiile cele mai violente, de bucurie si durere, in cele din urma i-au schimonosit si i-au pocit trasaturile, i s-au intiparit in mii de riduri care toate au un limbaj; iar un cap de femeie devine atunci sublim prin groaza lui, frumos prin melancolia lui sau magnific prin linistea sa.(p.131-132).}

^{Femeile raman impresionante la orice varsta!}

^Si

Ma inchin in fata pasionatilor de Balzac, ii salut si Chapeau bas!

^{Colturi indoite: 3}

 ^{Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, din nou.} 

 Ilustratii originale

Literatura cu Inimi

Cartea Plantei de Mentă sau costiţele doctoraşului Leo

Cartea Plantei de Mentă sau costiţele doctoraşului Leo

F.G.Haghenbeck, Cartea secretă a Fridei Kahlo, editura Nemira, 2016, 321 pagini

Nu simţiţi zilelea astea aşa, o atmosferă mexicană? Colorată, albastră, picantă, împletită şi pasională, inimoasă, durută şi fierbinte, roşu cu nuanţe  verzi şi de auriu? Vă rog să simţiţi, vă rog.

Cum să facem:

-         se ia o pungă de Tortilla Mexicana cu chilli, pentru hrănirea sufletului

-         se descarcă de pe net, îh, autoportretul Fridei cu papagal pe umăr şi se dă, înainte, o raită pe la “Zara”.

-       deschidem şi o muzică cu Agustin Lara şi citim ce vă trimit eu, cu mult albastru cobalt

-       împodobim cu flori multicolorate de pe bluzele albe, roşii, negre, de pe saboţi şi sandale, căci se poartă exagerat de colorat. 
Ador asta!

Şi dacă credeţi că nu am exagerat destul, faceţi rost de o sticlă de tequila şi seara e gata. Nu spui şi de palabres de amor, acelea se subînţeleg…

Cartea de azi, duminică, a venit la mine din coşurile târgului de carte, dintre cele cu bulină roşie, de 5 lei, le ştiţi. Şi dacă nu miroase a mentă, sigur va mirosi a pui, costiţe, turte de mălai,  muşchiulet de porc cu piersici, banane, măr şi pară, adică manchamantales,  sau a orjad cu lapte.

         Autorul ei este un domn mexican cu un nume ciudat, care s-a retras lângă Puebla şi trăieşte pentru/din scris, frumos!

El a cules din carneţelul pierdut al pictoriţei un reţetar, interesant şi adaptat pasiunilor stăpânei. Însă despre mâncare un pic mai încolo…Acum- despre iubire. Frida a pictat 77 de autoportrete, fiindcă se pare că era mult timp singură, bolnavă în pat. Probabil că îşi trăia propria idee despre viaţă chiar ea cu ea însăşi. În centrul acestei vieţi l-a aşezat pe Diego Rivera, aşa insuportabil. Însă norocul ei a fost acelaşi bărbat imposibil care era deja un pictor cunoscut. Altfel poate doar ar fi gătit cu pasiune şi ar fi iubit- divers şi aromat- femei şi bărbaţi. În schimb, a acumulat culori, şevalet, inspiraţie şi talent, cu care a desenat, a colorat tablouri, a umplut pânze cu chipul ei sprâncenat. A lăsat opere care exprimă suferinţă, naive sau suprarealiste.

Dacă veţi fi atente într-o vineri seara, la mall, o veţi vedea pe Frida Manuela Carmen Kahlo de Rivera căutându-şi o cunună de flori multicolore pentru cozile împletite de pe creştet, o bluză largă, înflorată cu galben şi roz pe fond alb şi nişte platforme din care cresc papagali verzi şi capete de maimuţe. Plus nişte cercei albaştri.

Ea va ajunge acasă, va desface pungile pline şi îi va striga iubitului:

-Fesele mele sunt ca menta. Frunza ei e în formă de inimă.  
Diego suspină şi i se face foame…

Nu m-am gândit vreodată la oraşul Coyoacan, în care revoluţia mexicană a intrat noaptea pe cai albi şi apoi a revenit odată cu Troţki. Acolo Frida  s-a născut, în Casa Azul, şi dacă vă uitaţi la fotografii, e înecată în albastru, iar din curte, lămâile aşteaptă să se ascundă la sânul ei, după ce a peţit-o Diego.

Într-o zi, Frida “a simţit, pentru prima dată,  ceva ce o îndepărta de această lume, ceva ce îi oferea suculenţa sexului, plăcerea mâncării şi verticalitatea de femeie. A simţit libertatea.” Terminase pictura, un autoportret în tonuri cu miros de mango, buze de culoarea căpşunii, obraji de piersică şi păr de ciocolată.”  

Femeia asta, zice autorul cărţii, era plină de viaţă, dar organiza adevărate petreceri pentru celebrarea Zilei Morţilor, cu cranii de zahăr, pâine dulce şi tot felul de fotografii, păpuşi, jucării. A adorat să picteze şi să gătească, deopotrivă. La cele două nunţi, amândouă cu pictorul Rivera, Frida a comandat,  fiindcă “femeia trebuie întotdeauna să comande la nunta ei, chiar dacă va fi considerată o capră nebună.”

Timp de aproape cincizeci de ani a convieţuit cu boala, cu durerile din piciorul afectat de poliomielită şi cu distrugerea din accidentul de tramvai care i-a afectat coloana, picioarele, bazinul, dar nu şi caracterul. La fel ca Virginia Woolf, în ciuda durerii, a vopsit pe şevalet,  întinsă pe spate, a combinat arome şi s-a luptat cu semnele morţii. Conversa des cu Naşa ei, Moartea, şi asculta cântatul cocoşului ei în fiecare dimineaţă, ca semn că încă mai are de trăit zile. Devenise o apariţie împodobită în costumele de aztecă şi tehuană, într-o somptuozitate elegantă şi stranie.

Dacă povestea carneţelului cu reţete e adevărată, cândva el va apărea pe la vreo licitaţie scumpă, iar de nu, vom pregăti cu iubire mâncare mexicană gustoasă şi iute, la fel ca ea. Aşa cum căra la amiază coşurile cu flori şi mâncare pentru Diego, între şervetele brodate cu “Te ador”…

Frida, patroană a melancoliei, femeia pasiunii, pictoriţa agoniei, stătea ţintuită în casa ei,  înconjurată de păpuşi de porţelan, ofrande din argint, cercei cubişti, animale şi culoare. Casa Albastră era Frida.

Ca urmare, astăzi, între ultimele culori de liliac, nu mă uita şi puf de păpădie transparent mi-am pictat şi eu unghiile în stil Frida, deşi s-ar putea ca modelul să fie şi unul maramureşan…

Am scris puţin despre iubire, dar tabloul cu cele două inimi la vedere   ne cheamă în Casa Albastră într-o zi fără durere, în care miroase a tocăniţă de porc, Tiramisu şi sos iute de ardei, plus uleiuri pentru pictat. De sub fustele mov ale Fridei muzica lui Agustin Lara cântă de amor, iar Diego invocă menta, după ce a devorat două porţii de tamal de cazuela în frunze de mentă, gătite de ea în seara dinainte să moară:

“- Frida  s-a dus şi  n-am putut să îi spun niciodată cât de mult îmi place  menta!”.

“-Tu ştii că dragostea este singurul motiv pentru a trăi, spusese ea seara, când sora ei o îmbrăcase cu fusta roşie şi una din bluzele de Oaxaca, cu dungi roşii şi verzi împletite. Şi aici deja nu mai există dragoste.”

O reţetă

Costiţele doctoraşului Leo

 3 spete de porc, 1linguriţă de  chimion pisat, 6 căţei de usturoi pisat, sare, 2 linguri untură de porc, 4 ceşti de apă, ceapă, 6 căţei de usturoi, 8 ardei iuţi verzi, 1 kg roşii verzi fără coajă, 8 crenguţe de coriandru, sare, piper.Trebuie să amestecaţi chimionul cu usturoiul pisat şi sarea, pentru a unge costiţele. Faceţi asta cu o zi înainte. Costiţele se pun cu apă cât să le acopere şi se fierb. Apoi se prăjesc zece minute şi se scot deoparte. Într-o altă cratiţă se toarnă apă şi se pun căţeii de usturoi, când încep să fiarbă se pun ardeii iuţi şi ceapa şi se lasă la fiert 5 minute. Se fierb şi roşiile 5 minute. Se face un piure şi se adaugă apa de la legume şi coriandrul pisat. Într-o cratiţă mare se adaugă grăsimea de la costiţe, se adaugă pireul, se lasă la fiert 10 minute. Se adaugă costiţele, sare şi piper, se lasă la foc mic  20 de minute. (…Doctorul Leo a tratat-o după ciocnirea cu tramvaiul şi i-a rămas prieten pe viaţă. O fi şi iubit-o, cine să ştie…).

Titlul original: Hierba santa o la La Libreta perdida de Frida Kahlo

Reţete: 30

Colţuri îndoite: 32

Ce se intampla, doctore?

Ce se întîmplă, doctore?

    Povestea de joi nu e dulce. Dar o să încerc să o spun aşa cum am făcut în „La Inimi”, cu iubire, numai cu iubire.

      Joi am fost la doctor. Adica pe la doctori, maică.
    Fundeni. Am căutat în minte o explicaţie asupra denumirii, dar pentru că e vorba e un spital construit de comunişti, adică de primii, nu de ceauşişti, probabil că acolo o fi fost vreo mahala din...fundul Bucureştilor. Nu mai contează, o să caut şi date adevărate pe surse.

    Până atunci, încercaţi să vă imaginaţi un parc uriaş cu bariere şi paznici  înarmaţi, care te-ar opri dacă nu ai fi vigilent, ca să întrebe ce faci, parca ai fi venit la mall. Ei te îndrumă, Doamne fereşte, degeaba vrei să le dai 1 leu fiindcă îţi spun că parcarea e în dreapta. Noi ştim, ha ha, ha, şi nu oprim. Mormăie Silviu ceva şi  ne dăm importanţi. Apoi luăm la pas curtea şi intrăm într-unul din blocurile imense cu zece etaje. La 4 e Gastro, pe undeva e şi oncologia, coada de la lift nu te lasă să respiri prea mult, aşa că o luam pe scări. La prima ora oamenii încă nu stau aşezaţi pe trepte, pe jos, încă sunt odihniţi...la noi la etaj aşteaptă vreo cincizeci de persoane pe scaunele de lângă lift şi alţii, mult mai iniţiaţi, stânzi, adică standing. Standing durează până la 11, 30. Acum e 8 jumate. Intrăm în zona de cabinete şi laborator ca să prindem loc lângă perete. Slavă Domnului, doctoriţa este, dar iese instantaneu ca să meargă la raport. Ah, poate dacă ajungeam cu 15 minute mai devreme, dacă nu mă opream la un...mic pe balustrada autostradei, dacă nu mă spălam 3 minute pe dinţi, mai economisem ceva...Prima oră o petrecem plăcut, ne punem halat verde de hârtie, pun în poşeta roz o pereche de papuci albaştri de plastic, că poate ne trebuie, şi privim. Nu putem încă să bem, să mâncăm, urmează analize.

Pe acolo trec oameni care se internează, cu paporniţe după ei, singuri cei mai mulţi. Oameni care se externează, bărbaţi care aşteaptă să se programeze, o femeie de la Focşani care încearcă să afle ce are de făcut, unii completează pe un birou formulare, alţii ies în sala de aşteptare, exasperaţi. E democraţie, suntem cetăţeni europeni, toţi. Chiar dacă Silviu are pantalonii lui galbeni... Facem paşi încolo şi încoace. Încoace e pe coridorul unde sunt şi saloanele cu internaţi. Se intră şi se iese de la laborator, se pun branule, se strigă nume. Unele nume  s-au pierdut...nu mai răspunde nimeni la ele. Băiatul cu cercel, papuci roşii de sport şi blugi cu turul la genunchi recoltează, completează şi face ordine. E atmosferă... îm, atmosferă. Acum e şefă doamna Mia, ea face şi desface. Mai este doctoriţa Carmen şi Speranţa, aşa i se  zice, tot doctoriţă. Suntem recunoscuţi dar nu ne bagă nimeni în seamă până nu vine Doamna Profesor. E bună. Totuşi, ni se recoltează primul sânge. Ura!

Mai stăm, mai luăm un încoace, un încolo. Mai scriem pe un formular. Mai cer un scaun, dar sunt trimisă în sală, unde nu e nici un loc liber. Dacă tot e timp, poate mâncăm, deci coborâm la bufet, în curte. Mâncarea e de spital, adică fără sare şi cu preţuri mari. Nu e nimeni. Luăm cartofi şi varză, aşa e la micul dejun, doar nu vrem croissante şi cafele, unde ne trezim? Bem şi o apă, cu moderaţie, căci ziua e lungă şi nu sunt toalete. Am ieşit cu halatele verzi fluturând pe umeri, îndrăgostiţi, ca să fim recunoscuţi la întoarcere. Coadă la lift, urcăm pe jos până la 4. Se freamătă în grup. A venit doamna profesor. Unii ies, alţii intră, unii strigă, altii standing. Aflăm că mai trebui o analiză la un aparat nou...şi altă recoltă de sânge. E 11, 30 şi iată,  doamna profesor are cursuri, adică  va reveni la 1, 30. Ura, prindem ceva timp, nu? Facem un mall, păi nu?

        Coborâm pe trepte 4 etaje, e bine. Treptele sunt pline. Oamenii sorb cafele din plastice. La chioşcul din hol e coadă, se oferă mâncare sănătoasă- cafea, napolitane şi Cola, plus chipsuri cu sare.

Simţim că trăim, am bifat prima etapă- analizele iniţiale şi am luat contact cu doctoriţa adjunctă, slăbuţă şi cu ochelari roşii. Are bebeluş de un an şi noroc că ştie cam tot ce mişcă şi nu are ore, conferinţe şi raporte. Se numeşte Speranţa! Ei, ce nume...

Facem şi noi o oră de mall pe lângă una în trafic. „Park Lake” e răcoros, locuieşte în parc şi nu e aglomerat. Ne resimţim acum dar ne ţinem tari. Luăm un prânz bio şi comentăm legislaţia care a permis mall în parc. Ne zâmbim. Câteva biciclete vechi, din timpul lui Năstase care a dat autorizaţia de contrucţiei, stau în suspendare la etajul întâi. Parcă suntem într-o vacanţă pe furiş...E bine. Încă nu e cald de tot şi am băut ape. Ne bucurăm de excursia galbenă. Dacă nu aveam fereastra, mai venea la mall? Ei?

Revenim, mai stăm un pic în părculeţ, ne dăm- eu, pe tobogan, pe legănuş, mai ciugulim o corcoduşă verzuie, acră, un fir de iarbă, numărăm un avion şi se face vremea.

Liftul...da, îl prindem, în sfârşit. Şi fiindcă posedăm halate, suntem relaxaţi...Cobor iar să fac o copie xerox, căci trimiterile se eliberează doar una pe lună, deci săptămâna viitoare nu mai avem cu ce să venim...sunt 30 de grade. Bariera se ridică pentru mine, deşi nu sunt autoturism...sau sunt?! Nici nu sunt tarife pentru o copie, las cinci bani şi mă întorc. Cinci bărbaţi în uniformă păzesc.

Iau liftul, mai stăm la o coadă, dar au mai rămas doar TREI pacienţi la uşa medicului. Doi- sitting, Silviu - standing. Iese doctoriţa, îl vede şi îl ia înăuntru. Ce bine că am rezervat loc chiar lângă uşă...plus papucii albaştri de dimineată, acum nu mai sunt, dar pacientul trebuie să-i poarte ca să intre la fibroscaner...Este chemată şi Speranţa, să facă o şedinţă mică. Totul dureză 5 minute.

Între timp folosesc baia de pe secţie, trec de oficiu, prânzul se finalizase, ca şi hârtia şi săpunul de la toaletă. E bine.

Povestea simte luminiţa din capul coridorului. Şiretele de la halate s-au rupt, afişul cu „Botoşei de unică folosinţă sterili” s-a tranformat în „botoşi folosiţi”. Îmi zdrăngăne cerceii, sunt epuizaţi.

Noi ne zâmbim. Am făcut rost de o invitaţie şi pentru săptămâna viitoare, yeee, mai venim la mall.   

În capătul Fundenilor, floarea de rapiţa face galbenul foarte prietenos, este un auriu londonez, o unduire proaspătă  în care literele B şi C vin de la blând sau bursuc, de la catifea, cafea, cald.  Radio Fm nu zice nimic de programele naţionale de sănătate pentru bolile cu  b sau c...zice că e cald, e galben şi verde. Venim acasă.

PS. Filmul din titlu e cu Barbara Streissand şi Ryan O Neill, el e doctor şi ea îl agaţă, apoi se iubesc şi noi râdem. Era acolo scena celebră cu transportul unui geam uriaş pe o stradă în pantă, iar sticla e salvată...dar nu până la final. Ei doi coboară în goană pe bicicletă, înfăşuraţi într-un dragon chinezesc roşu.

            Mai ştiţi că aţi râs, eraţi în a şasea şi visaţi la o fată. Să se fi făcut ea doctoriţă la Fundeni?

Este fibra optica visul taranului Cristi din Colun?

Pana sa propun un subiect atractiv de literatura- urmeaza- va invit la un Tur satesc in cautarea farmecului lemnos, ierbos si ascuns al locuintelor taranesti. Si, mai ales, al indestrctibilelor biserici fortificate din Transilvania, pretext de cautare si visari. 

Cum ai iesit din Brasov, in orice directie, dai de feluri si felurite asezari umane, vechi si noi. Am ales evident, ce nu se vede de prima oara, ce are un acces ceva mai cotit si ce se ascunde dupa porti inalte de lemne cenusii, muiate in timpuri pierdute. Cercetarea s-a efectuat in trei etape.
1. catre Racos, sa vedem coloanele de bazalt- nu le-am gasit, sa fi fost din cauza vantului rece gelos?-, cu intoarcere pe la Sfantu Gheorghe si cu abatere  pe la statiunea orasului. o micuta bijuterie plasata la capatul padurii de fagi inverziti, Sugas Bai.
2. inspre Chiurus, Borosneu si cu intoarcere prin Sf.Gheorghe, la marele festival medieval al carnurilor fripte, denumit "Zilelele orasului".
3.  pe linga Olt, prin Fagaras, catre Porumbacu de Jos, in satul Colun.
Nu ma simt confortabil prin Padurea Bogatii, asa ca am apucat pe alta cale, mai intinsa si mai la vedere, peste podis...

Spre deosebire de Silviu, un mare cunoscator de drumuri si stiluri de case, de pozitionari ale asezarilor si chestiuni istorice si geografice, eu nu le stiu. Deci nu am sa va descriu traseurile, hihi, reale, nu are rost si nici nu le-am retinut, dar daca te abati in lateral, la dreapta, la stanga, dai sigur de casele satelor noastre, inchise in ele insele sub obloane si flori de liliac alb. Nu toate sunt pastratoare de autentic, pacat, dar cele mai multe  sunt salvate de zidurile cetatilor, bisericilor, bazilicilor romane, abatiilor, conacelor si de renumele Tarii Barsei.  

Satul nu are nici un interes sa te ademeneasca, deci el sade si, poate, respira. El doar exista. Respiratia nu i se vede, dar cate un miros de lemn ars da de veste ca se face inca foc in sobe. Ochii de termopan deranjeaza sufletul dar in randul doi gasesti casutele modeste cu iarba de nu ma uita la poale si ferestre de papusi dupa perdele de ata, lucrate iarna sub lampa de gaz. 

Cautasem o casuta, sa fie a noastra. 

"-Du-te, barbate, zice femei fara copii din Povestea Porcului, si ce faptura ti-a iesi in cale, o pui in traista, si o aduci acas, sa fie copilul nost." Asa graita Creanga, asa am facut, am plecat dupa ea, sa o punem in traiste, ca avem doua, una de fete, alta de baieti, de la Jeni, - si sa o facem a noastra. Casa.

In aceaste zile de cautare, viata la tara, banuita din mersul masinii, parea sa fie identica cu cea de la 1200, din Carta, (de ce nu am diacritice?!), in care calugarii veniti din Burgundia asanau mlastinile si numeau judecatorii din zece asezari. Nu mancau carne, nu faceau foc si nu vorbeau decat strictul necesar . Ei se rugau din trei in trei ore si, in pustiul Transilvaniei, au ridicat abatia cisterciana. Sorbiti azi acolo, in  tihna zidurilor ramase din mostenirea culturala, o afinata si devorati o pita cu untura de la ferma Albota, daca va intereseaza. 

Dar acesta nu este un ghid turistic, nu e vorba decat despre fata nevazuta a oamenilor. Le spuneam baietilor mei, cand erau mici si treceam prin localitati care pareau sinistre "Cum ar fi fost sa va fi nascut aici? Nu,  nu vrem, ziceau ei, nu ne mai spune asta, ne e frica!" 

La Colun, unde intrasem in curtea unei case cu fantana si view catre muntii Fagaras, cu obloane si pietre vechi uitate pe marginea gradinii, cu un mar batran si un liliac alb langa uriasa poarta de piatra si lemne, am vazut si oamenii. 

Era Dana care tinea magazinul "La Dana", era sotul ei, ciocolatiu, care ne-a spus sa venim acolo, ca sa se mai schimbe ceva, sa ne dea lemne de foc.  Era batrana care ne-a aratat alta casa libera pe piata, incarcata de praf si cu gradina plina de cucuruz. Apoi barbatul cu copil a povestit ce facuse el din casa batraneasca- gard de BCA, termopane si tencuiala, exact cat trebuia ca sa arunce in eter farmecul, traditia si aspectul satesc...Mai era un cal alb si un copil tot ciocolatiu care s-a dus dupa inghetata si    s-a intors, s-a dus si s-a intors pana l-am pus si pe el in text. 

Biserica alba, saseasca sau nu, cocotata pe deal parea inchisa, scame de ceata apasau muntii din zare, fierastrau cu dintii albi in sus. 

Am vorbit cu femeia traitoare in capitala, care ne-a deschis odaile si ne-a povestit mica lor istorie. Ea vindea pentru inutilitate dar daduse o vopsea pe gard si obloane, pe dusumele, tinea casa "conectata la aparate", sa nu intre in remisie si sa se piarda. 

Vazusem si oamenii din capul satului, care stateau in grupuri galagioase pe margine de drum dar am aflat ca nu sunt periculosi, in ciuda faptului ca posedau o rabla cu numar de Valcea... 

In sfarsit, odata cu ea venise sa ne intampine si taranul Cristi, imbracat cu pantofi sport si hanorac. Bronzat si el, ne-a spus ca va veni si fibra optica, se instaleaza curand,  si ca e semnal Orange, ca el se ocupa de casa cat stapanii nu sunt in sat, adica mereu, si va face paza si protectia incintei si pentru altii, daca vom deveni vecini.  

"-E liniste, doamna, prea liniste," a zis Dana si ne-a intins singurele legume din sat- doua rosii, o punga de chipsuri si sticla de apa. 

Reveniti in oras, am oprit in fata Rectoratului unde, pe cele 40 de panouri,  erau adunate aproximativ 80 de biserici fortificate, cetati si castele din Transilvania, construite din vechime in triunghiul medieval. Unele au denumiri incantatoare, cum ar fi  Valea Viilor, Bastionul Slaninii, Dealul Frumos, Crit, Alma Vii sau Archita, Mercheasa/Streitforth sau Altana, altele suna ca si cum suntem in Austria- Nocrich, Cloassterf, Mesendorf, dar cele mai multe s-au banalizat (prin uzura doar)- Rupea, Cata,  Homorod, Vulcan, Rasnov, Cristian, Rotbav. 

Nu se stie care este finalul, nu stiu care din casele acestor tinuturi ne viseaza ca stapani si indragostiti pe prispele lor din lemn innegrit de ploaia anotimpurilorr grele, dar daca veti gasi pe un zid de piatra inscriptia de mai jos, acolo este locul. Cu sau fara fibra optica.

"Ce bine este cand capetele cenusii sunt intelepte, prudente si domnii sunt prevazatori."

Am zis!