Ziua în care fugim din Trebuie Fix la 3 fără zece am găsit povestirea, era neterminată şi datată 1959...doi ani înainte să mă nasc. Ciudat, trăiau oameni şi înainte de asta... Omul se dorise un scriitor. Nu un autor de romane poliţiste. Şi detesta povestirea...pe aceasta o scrisese la comandă şi apoi murise. O lăsase neterminată. Cîndva, traducătorul Mihai Dan Pavelescu o pusese în româneşte. . .eu o găsisem în finalul unui volum mare, greu ca un bărbat adormit deasupra după ce a făcut dragoste. Urma să îl citesc aşteptând, aşteptând extazul, după ce intrasem în lumea lui Chandler duminica pe la prânz, când cumpărasem, de la Festivalul de carte şi muzică din centru, două cărţi groase de câte 300 de pagini ale acestui autor. Îmi fusese atât de dor de un roman poliţist perfect încât le-am adus acasă cu febrilitate şi, pentru că nu am mai făcut o baie în cadă de 4 ani, m- am scufundat în ele ca într- un nor fără existenţă. Am băut o cafea, am turnat dintr- o dată un păhărel de afinată şi am început să ies din Trebuie. A durat cam mult, dar am sperat să fie o reţetă reuşită. Apoi mi- a venit în cap să caut dacă Virginia a lăsat ceva neterminat atunci când s-a dus la râu să se înece. Soţul Woolf nu i-a simţit lipsa decât după 7 ore. Ea stâtea întinsă demult pe fundul apei, cu picioarele săltate în sus, cu ciorapii groşi întinşi bine pe pulpele subţiri şi cu ah, cu ochii deschişi spre cerul apei. Nu era nimic verde dar aşa ieşise ea din Trebuie. Să fi avut 59 de ani...sau poate 49...o, nişte vârste atâta de frumoase, ca nişte peşti coloraţi în apa transparentă. Anii ăştia...ce vârsta de aur- 55, 54, 56, 51. O, şi dacă poţi să scapi de Trebuie...e ca o pălărie frumoasă peste un coc la ceafă desăvârşit. Raymond Chandler a trăit cu o femeie mai mare cu 18 ani, deci se pare că aşa a functţonat la el ieşirea din Trebuie. Raymond Chandler a fost un bărbat care a creat personajul Philip Marlowe după chipul şi asemănarea sa, credem, deci un dur cu inima ca o roză pusă pe coada sidefată a Coltului 55. Şi cu gloanţe oarbe. Era un bărbat care mirosea frumos chiar şi când transpira, care fuma trabuc şi scria cărţi. Era un bărbat de pe vremuri, făcea figuri prin care răii erau seceraţi la pământ iar femeile secerate pe canapele din piele, cu perucile lor albe şi ochii foarte albaştri. Ieşirea din Trebuie nu are culoare. Are obligatoriu o veioză aprinsă sub pergament, ziua, în soare, pe la 2. Şi poate fi o uşă de bronz după care nu este nimic sau este totul, este chiar o dimineaţă de vineri în care nu te ridici din pat şi nu ieşi din camera cu draperiile trase. Nici canicula sau vreo poştăriţă, nici zgomotul sacadat al maşiinii de gunoi, nimic, nici foşnet de arbori uriaşi, şi nici dosare de reconstituit. Liniştea mare are ochi de deşteptător CFR cu sunet bătrân şi imaginea insului cocoşat din romanul Rodicăi Ojog Braşoveanu cu acelaşi titlu, fără alibi. „Voi aştepta” este urmată de „Regele în galben” şi încă 477 de pagni la 10 lei se vor transforma în uşa spre Nutrebuie. Trebuie...ah, doar să prinzi clipa în care să ieşi din Trebuie. Până atunci, cu emoţia şi pasiunea anticipării, caldă ca un aşternut în care oamenii s- au iubit, au dormit îmbrăţişaţi, s- au retras şi s- au regăsit, şi -au dat sărutări ochi în ochi, s- au amuşinat şi atins, aşteptăm să ni se deschidă uşa lui Nutrebuie. Aşteptăm să citim ultima povestire neterminată şi ne imaginăm cum arăta femeia mai mare cu 18 ani care a găsit pe masa de scris, pe laptop, pe jos, foile cu ultimul scris. Îl iubesc pe Chandler, el este uşa prin care, în dimineaţa de vineri, m- am salvat din Trebuie. Raymond, numele tău este „voi aştepta”. Este „Nutrebuie”. 21 iulie 2017, vineri