Vara/ carti, rochii si sandale...

Orice bărbat îşi doreşte două femei: o casnică liniştită şi o nimfă tulburătoare. Iris MURDOCH Supuse sau rebele, Aurora LIICEANU, POLIROM, 2013, 233 pagini Colţuri îndoite: 23, mai ales în partea a doua Neecranizată Aurora Liiceanu scrie într-una. De cele mai multe ori te cucereşte prin subiectele sale, aşa că am stat la rând să îi cer autograf în primăvară, la Festivalul de Carte Libris. Te aştepţi să simţi ceva, un şoc electric, să îţi vină un sughiţ, autorul lângă care te aşezi pe canapea să îţi sară de gît, să fie două minute de catharsis etc. Nu e. Te ridici cu cartea la subrat si pleci sa mai vanezi un autor. Sa simta asa si cititorii mei cand se asaza langa mine pe canapea? Eu sper ca admira macar niste pantofi,o rochie sau cununile de flori, daca nu si cartile…deci se ridica si pleaca fericiti…) Scrisul de mână al Aurorei e perfect, oblic şi subţire. Şi stă cuminte, ca şi coafura sa bob, sub cele două titluri- Supuse sau rebele, Două versiuni ale feminităţii. Ea este supusă şi rebelă, noi toţi/toate suntem amândouă la un loc. Regăsim în carte pagini din viaţa unor femei care au trăit altfel decât majoritatea. Au trăit ca soţii de oameni celebri prin scris. Prima soţie a lui Hemingway, Hadley, şi singura soţie a lui Scott Fitzgerald, Zelda, aduc în faţa noastră, prin perspectiva psihologiei, nu viaţa lor, sau nu numai viaţa lor, supusă conjuncturii, ci, mai ales, componenta de cuplu a acestor doi scriitori celebri. Mai precis, Fitzegerald şi Hemingway apar în altă lumină şi chiar dacă vom citi cu aceeasi plăcerea despre Gatsby, sau despre blândeţea curgerii nopţii, un gând tot se insinuează, trecător, da, dar s- a purtat egoist cu Zelda, era ea dezechilibrată, dar nici el nu a ajutat-o, ba chiar a împiedicat- o să scrie, şi, mai mult, a folosit- o ca sursă de inspiraţie, provocând întâmplări/vezi flirtul cu cineva, pentru a -i studia reactiile… Noutatea cărţii e dată de faptul că Zelda a fost plagiată- din jurnale, ficţiune, ş.a., si că se poate vorbi de un coautorat la opera lui Scott F. Nu uităm că şi Leonard Woolf a oprit- o de la scris pe Virginia şi de la a avea copii, sub pretextul permanentei ei depresiuni. Hadley, supusa şi Zelda rebela, sunt cele două extreme despre care Iris Murdoch scria- Orice bărbat îşi doreşte două femei: o casnică liniştită şi o nimfă tulburătoare, pag. 5. În acelaşi timp, ele fac parte din cuplu, iar autoarea spune că a pornit de la analiza fiecăruia din partenerii de cuplu pentru a le urmări apoi destinul în şi în afara cuplului. E curioasă, aşa cum suntem toţi. Când am citit despre Eliade că era un neajutorat şi că soţia sa, Cristinel, îi trimitea cu gunoiul pe mu- safiri, chiar mi s –a întărit opinia că opera e una, viaţa reală a autorului- alta, alta. Dar reflectată pe undeva în scrisul lui. Depinde dacă simţim sau nu pe unde. Cele 123 de pagini alocate primei perechi, Hadley- Eernest, conţin două începuturi de relaţie, două îndrăgostiri care îl fac pe el să fie în centrul atenţiei. Ea nu se schimbă, vrea soţ şi copii, şi lui îi ajunge asta în timp, până când însă celebritatea îi schimbă percepţia şi îndrăgostirea de Pauline îI răsuceşte de tot. În acelaşi timp, “dez-îndrăgostirea este ceva care te luminează; pentru o perioadă vezi lumea cu alţi ochi”, p. 100, Iris.Murdoch. Îmi permit să contrazic şi să spun “Dez- îndrăgostirea te întoarce să vezi lumea ca înainte de îndrăgostire, deci te duce înapoi în fară lumină. Dar nu mă pun cu Iris, cu viziunea ei despre lume. (Am de citit o carte a ei, ar trebui.) Celelalte 100 de pagini au cele mai multe colţuri îndoite. Despre Zelda, acum. Ştim toţi că era foarte fumoasă, bogată, că a scris cărţi şi ea, dar şi că era o seducătoare care a profitat de toate atuurile sale de feminitate pentru a fi adorată - şi contestată. Manifestările sale erau extravagante, dar şi ale lui au devenit. Un ziarist angajat să îi urmărească 24 de ore spunea că au un comportament dipsomaniac. Erau un cuplu celebru, mult mai celebru decât Carla şi Slavi din “La Inimi”, nu? Hi hii. Scott- un infantil, aceasta fiind sursa greşelilor, exceselor şi rătăcirilor în faţa vieţii. Zelda ar fi vrut să danseze, să fie ballerina, dar fără disciplna muncii a fost imposibil. Ştia să deseneze, să picteze, avea abilităţi lingvistice, excelea în sport, a avut câteva expoziţii personale de artă şi totuşi, devenise apendicele lui Scot, cel mai bine plătit scriitor din lume. Asta e o altă discuţie… Psihologic, împlinirea visului prin repetarea trecutului este imposibilă. El, Gatsby, descoperă că “trecutul este mort, prezentul e o minciună şi nu există viitor”, pag.172. Vezi şi “Tatuaj pe glezna stângă”, sau exemplul invers, “Dragostea în vremea holerei”). În sfârşit, Hadley a devenit recent personajul din romanul “Soţia din Paris”, 2011, în care apar Zelda şi Scott, de asemenea. Hemingway şi Hadley s- au aflat şi ei în preajma lor, şi, fiind americani, au avut destule puncte de convergenţă în viaţa comună pariziană. Aşa a legat autoarea poveştile celor patru în această lucrare. Atentă la detalii, toaletele femeilor fac deliciul care punctează câteva pagini. Zelda iubea rozul, perfect!- şi roşul mat. Bujorul stătea cocoţat în părul ei, era preferat şi, mai ales, era de culoare albă. Se machia minunat şi se îmbrăca la fel. Isadora Duncan, pomenită şi ea accidental, purta o rochie, normal. Dar când a aflat că era violet, Aurora a adăugat amanuntul, ca să ne imaginăm veşmântul viu ce îmbrăca trupul dansator. Femeile erau divine, deşi purtau după ele statutul de soţii şi pe cel de mamă- destul de redus la Zelda. Poate de aceea ele sunt personaje? Cărţile şi moda, frumosul din picioarele unei femei, sandalele şi pălărioara, boleroul şi panglica de satin pot face lumea un vis, o poveste. “Povestea deschide ferestre în mintea cititorului. Ferestrele fiecăruia. Cuvintele cheamă, dincoace de ele, dincolo de ele şi peste ele. “ Daţi o raită pe la rochii, cărţi şi sandale, fiţi frumoase ca bujorii. Deşi acum suntem tufe roz de hortensii… Ultima fotografie este cu Hadley si Hemingway.

Ziua în care fugim din Trebuie Fix la 3 fără zece am găsit povestirea, era neterminată şi datată 1959...doi ani înainte să mă nasc. Ciudat, trăiau oameni şi înainte de asta... Omul se dorise un scriitor. Nu un autor de romane poliţiste. Şi detesta povestirea...pe aceasta o scrisese la comandă şi apoi murise. O lăsase neterminată. Cîndva, traducătorul Mihai Dan Pavelescu o pusese în româneşte. . .eu o găsisem în finalul unui volum mare, greu ca un bărbat adormit deasupra după ce a făcut dragoste. Urma să îl citesc aşteptând, aşteptând extazul, după ce intrasem în lumea lui Chandler duminica pe la prânz, când cumpărasem, de la Festivalul de carte şi muzică din centru, două cărţi groase de câte 300 de pagini ale acestui autor. Îmi fusese atât de dor de un roman poliţist perfect încât le-am adus acasă cu febrilitate şi, pentru că nu am mai făcut o baie în cadă de 4 ani, m- am scufundat în ele ca într- un nor fără existenţă. Am băut o cafea, am turnat dintr- o dată un păhărel de afinată şi am început să ies din Trebuie. A durat cam mult, dar am sperat să fie o reţetă reuşită. Apoi mi- a venit în cap să caut dacă Virginia a lăsat ceva neterminat atunci când s-a dus la râu să se înece. Soţul Woolf nu i-a simţit lipsa decât după 7 ore. Ea stâtea întinsă demult pe fundul apei, cu picioarele săltate în sus, cu ciorapii groşi întinşi bine pe pulpele subţiri şi cu ah, cu ochii deschişi spre cerul apei. Nu era nimic verde dar aşa ieşise ea din Trebuie. Să fi avut 59 de ani...sau poate 49...o, nişte vârste atâta de frumoase, ca nişte peşti coloraţi în apa transparentă. Anii ăştia...ce vârsta de aur- 55, 54, 56, 51. O, şi dacă poţi să scapi de Trebuie...e ca o pălărie frumoasă peste un coc la ceafă desăvârşit. Raymond Chandler a trăit cu o femeie mai mare cu 18 ani, deci se pare că aşa a functţonat la el ieşirea din Trebuie. Raymond Chandler a fost un bărbat care a creat personajul Philip Marlowe după chipul şi asemănarea sa, credem, deci un dur cu inima ca o roză pusă pe coada sidefată a Coltului 55. Şi cu gloanţe oarbe. Era un bărbat care mirosea frumos chiar şi când transpira, care fuma trabuc şi scria cărţi. Era un bărbat de pe vremuri, făcea figuri prin care răii erau seceraţi la pământ iar femeile secerate pe canapele din piele, cu perucile lor albe şi ochii foarte albaştri. Ieşirea din Trebuie nu are culoare. Are obligatoriu o veioză aprinsă sub pergament, ziua, în soare, pe la 2. Şi poate fi o uşă de bronz după care nu este nimic sau este totul, este chiar o dimineaţă de vineri în care nu te ridici din pat şi nu ieşi din camera cu draperiile trase. Nici canicula sau vreo poştăriţă, nici zgomotul sacadat al maşiinii de gunoi, nimic, nici foşnet de arbori uriaşi, şi nici dosare de reconstituit. Liniştea mare are ochi de deşteptător CFR cu sunet bătrân şi imaginea insului cocoşat din romanul Rodicăi Ojog Braşoveanu cu acelaşi titlu, fără alibi. „Voi aştepta” este urmată de „Regele în galben” şi încă 477 de pagni la 10 lei se vor transforma în uşa spre Nutrebuie. Trebuie...ah, doar să prinzi clipa în care să ieşi din Trebuie. Până atunci, cu emoţia şi pasiunea anticipării, caldă ca un aşternut în care oamenii s- au iubit, au dormit îmbrăţişaţi, s- au retras şi s- au regăsit, şi -au dat sărutări ochi în ochi, s- au amuşinat şi atins, aşteptăm să ni se deschidă uşa lui Nutrebuie. Aşteptăm să citim ultima povestire neterminată şi ne imaginăm cum arăta femeia mai mare cu 18 ani care a găsit pe masa de scris, pe laptop, pe jos, foile cu ultimul scris. Îl iubesc pe Chandler, el este uşa prin care, în dimineaţa de vineri, m- am salvat din Trebuie. Raymond, numele tău este „voi aştepta”. Este „Nutrebuie”. 21 iulie 2017, vineri

Cumparaturi cu copil

Cumpărături cu Copil

                Scena rămâne memorabilă- o doamnă plină de viaţă, actriţă celebră, 65-70, care cântă un fel de îndemn americănesc pentru oaspeţi, la o petrecere; ei  privesc îngăduitor şi uşor amuzaţi.

                Deodată, de pe pian, picioarele ei în pantofi roşii- amintesc de cei fermecaţi ai...care te duc, la o bătaie din călcâie, unde vrei- execută un echer decent şi atunci adevărata lume, cea în care Alice conversează cu zâmbetul pisicii nevăzute în timp ce Pălărierul nebun trece în goană, se deschide: un furou negru şi o linie fină de lenjerie intimă roşie învie feţele spectatorilor şi schimbă percepţia. Viaţa ei e peste tot, peste tot. Umple. Sufocă.

               În acelaşi timp, copilul spune că are gust de Cola.

               Da, şi că nu îi plac cele cu căpşuni.

               Ochii imenşi sub breton- căci nu îţi dai seama dacă are şi cap, corp,  fiinţă privesc cu concentrare în ochii ei. Totul este o faţă, serioasă,  egală cu rotundul căprui, imens- un singur ochi pe obrazul îngust, trasat pe contur cu o pensulă fină.  

                Nimic din ce face nu pare superficial, viata îi e la fel de puternică şi clară, pulsează ca şi lenjeria roşie a divei, una cântă, cealaltă smulge cutia de lapte Zuzu, o duce înapoi, mai înhaţă una, citeşte din zbor eticheta sau numai întreabă ceva, se roteşte, aduce alt pachet/fruct/plastice transparente, sticluţe/recipiente/ pungi şi pachete. Smulge.Înşfacă. Trăieşte cu ardoare. Ia în serios.

                   Când căutase în urmă cu câteva săptămâni definiţia ”bucuriei” şi se întrebase cum de acest termen mai poate face parte din limbajul cuiva- în prezentul verbal în care ”fericire”,  ”determinare”, ”implicare” şi alte asemenea terminologii preţioase sunt ronţăite şi scuipate mai des decât apa cu care îţi clăteşti dinţii- nu se gândise că într-o zi de luni, pe seară, bucuria va face piruete sub neonele imense din supermarket. Începuse să suporte încet-încet, ca pe necesitate odioasă cumpărăturile ca actiune, mai puţin însă  locul în care expunerea e totală- poţi să dai peste orice realitate, peste orice fiinţă, trebuie să faci un minim de conversaţie, să alegi, să consulţi liste, măcar mentale, să fugi repede, eficient, să prinzi o casă mai libera, să nu uiţi lucrurile pe care în alt loc le cumperi –Oh, God!- atât de scump încât traversarea parcării în seara vântoasă merită, într-un fel- corvoada. Şi apoi să cauţi prin buzunare şi poşetă, să dai, să apuci restul, să urmăreşt, daa ai nervi, enumerarea de pe bon, să aşezi în plasă,  în plase, în alte plase, în plasa suplimentară, în plasa vietii,  să eviţi surprizele, să...

            Seara de luni, compromisă de frig şi burniţa fină, de oboseala nopţilor în care dansase întruna, în rotiri cam abulice prin colţuri, în lumile altora, lumi străine în care ei găteau, se întâlneau şi petreceau ca în vremurile studenţiei, îşi împărtăşeau, de fapt- nu promitea nimic roz...de fapt, cine  aşteaptă ceva la începutul săptămânii, sâmbăta la ora 4 sau, eventual, vineri la prânz? Aşa că ziua curgea leşioasă sau leşinată spre ora cititului de noapte bună, când spălarea creierului se face total, sub becul anemic al lămpii de birou cu care încerca să suplinească aplica defectă din perete. După sărbători oamenii care au petrecut sunt un pic altfel, să zicem ruşinaţi de vorbele, de apucările din braţele noptii, de gesturile de respingere sau de un sărut furat pe întuneric, la fereastră- da, fusese un fel de dolce vita de câteva ore, ore indiferente la ce va fi, dacă va fi ceva. Nu, voia să spună Bella vita, filmele astea italiene sunt toate cu dolce, cu bella, cu bellleza, sunt cu conversaţii lungi şi intelectuali blazaţi, femei  cu buze frumos conturate şi unele cu piscine pe tavan.                 

                 Între rafturile cu colţuri tăioase, între milioanele de culori lucioase şi reci, deasupra mozaicului rezistent şi sub frigul raionului cu congelate, copilul nu era purtat pe umeri de tatăl său cu picioare lungi şi zâmbet fin, reuşea să încălzească scena. În răceala primei zile de lucru din ianuarie, atât de anodină încât nu ştim dacă e luni la amiază sau joi pe la ora 20, un fel de rază cu ochi mari, care îţi străluceşte mai întâi pe cadranul ceasului, apoi  aprinde lumea într-o reflecţie fierbinte se furişase de pe bancheta din spate a autotursimului şi le intrase în buzunare.

                  - Şi am şi bani, zice, şi scoate cu gestul incredibil al celor pentru care banii sunt o marfă, nu un ţel, un pumn de hârtii, ca un pumn de cireşe şi mai zice:

                  - Trebuie să îmi iau şi Lolipop. Am voie o dată pe an, şi azi am voie.

                   Ei i se pare incredibil- faza îi aminteşte de un banc în care cineva era fericit că face un lucru odată. rar,  şi la sfârşit se râde de poantă cam mânzeşte, fiindcă mulţi se regăsesc în ea, dar copilul era serios, nu avea voie decât o acadea şi ea nimerise să fie acolo când urma să cumpere-ACADEAUA.

                   Căţărat în cărucior, pe o latură, copilul continuă să coboare ici, să iasă din cadrul vizuala şi să se întoarcă cu alte şi alte lucruri despre care ştie că are voie să le adune, că sunt sănătoase, bune de mâncat şi permisive parental. Biscuiţii Bell vita încă nu îi făcuseră cu ochiul, însă patru pere mari cu coaja ca pielea elefantului bătrân de pe blogul lui Vakulovski,  adică avocado, poposeau în colţul zdrăngănitor al coşului pe roţi.

                -... şi cu iaurt şi cu ceapă verde, şi poţi să îl mănânci aşa, şi cu iaurt, da, şi dacă vrei, cu ...zicea ceva, zicea ceva întruna despre gustul de avocado şi explica cu un glas puternic, uitându-se în sus. Era o ameţeală generală, o putere care ţinea lucrurile la locul lor şi care nu lăsa starea să iasă, ca altădată, dintre borcanele de roşii conservate ” Passata Rustica”  sau dintre pungile cu cereale...odată ieşise dintre sticlele de Cola şi pentru că nu prea se mai cumpără ce nu e ecologic şi nociv pentru alimentaţie şi inimă, nimeni  nu era prin preajmă- cutia cu suc de tomate salvase situaţia. Iar acum- nimic.

                 Apoi Copilul alege spaghete nr.1 şi păzeşte coşul până când adulţii caută sticlele cu sos.

                 Zice:

                 - Încolo sunt,  şi întinde mâne subţire exact înspre culoarul aferent.

                 Ea nu îşi aminteşte cum era îmbrăcată, era dar o fetiţă. Cumva însă nu conta. Ochii mari plutesc de colo, colo, vorbesc, miros şi pipăie, aleg şi privesc atât de grav înspre lume, încât simte ca pe crpatr s din povestire sunetul glasului mic când o strigă pe nume.

                  - Hei, suntem aici.

                 Îşi aminteste o poveste care se numea ”Inimă rece”- un uriaş îşi lăsase, în viziunea lui Etta Hoffman,  inima într-o peşteră şi când aceasta a început să se sufoce, moare şi el, fără să ştie că acolo, departe, cineva o strânge în pumn. Fusese o carte de poveşti, cu poze colorate şi cu mistere, un fel de thriller pentru copii, o carte albastră foarte groasă, pe care o împumuta regulat de la biblioteca şcolii şi care, recitită, devenea şi mai misterioasă, era şi Muc cel mic în ea, cu mirosul de tarhon şi gâsca iubită, şi piraţii care tăiau mâna hoţului şi fete cu văluri pe faţă, dar cu buricul gol care aşteptau în peşteri, erau de toate, şi era şi inima aceea, şi o spaimă în fiecare pagina.  Toate personajele desenate semănau între ele- aveau pe fiecare obraz trei pistrui care străluceau ca şi cei de pe feţişoara Copilului.

               Aici însă, în magazin, fiecare cumpărătură era aranjată  una lângă alta, fiecare avea locul ei pe raft, fiecare îşi cunoştea povestea dinainte. Aşa că ar fi vrut ca ei doi- copil şi părinte, să aibă grijă şi de ea, şi, întrun fel,  în chiar felul în care alimentele se aranjau în cărucior, era chiar aşa- ale noastre, ale tale.

              - Mai trebuie o sacoşă, ia o banană. Şi uite un biscuit, un Belle vita  start, plus ouă mici, de prepeliţă, şi carne pentru spagehte.

                     - Ştii, şunca ambalată nu e sănătoasă, mai zice, şi se uită iar în sus, fix în ochii ei de adult, să vadă ce răspunde.

                      - Ştiu, dar ne grăbim,  şi fac o excepţie, doar azi.

                       Căci e după un fel de emoţie provocată de o întâlnire cu nişte cunoscuţi care, curioşi, privesc Copilul. I se părea că joacă un rol, că i se va cere să se sărute cu femeie sau să facă un lucru ruşinos, să spună ceva în care nu crede sau să se dezbrace întrun loc pe care nu îl crede potrivit. Dar nu, nu e nici un pericol, pungile galbene cu mâncare pentru pisici nu sar în capul ei şi nici nu o prind de gât sulurile de hârtie imprimată cu floricele.

                      - Să luăm brânză, multă brânză, să supunem brânza.

                        Din când în când glasul mic fuge iar înspre alte coridoare, aduce şi duce, cară şi smulge, se întinde şi pune la loc, un du-te vino netezeşte seara şi dă aparenţă de normalitate acestei întâmplări. I se pare că poate să mai aştepte cu comanda clopotului de sticlă, că încă poate respira normal, chiar şi în aceste prăvălii imense, că deşi cele din urmă petale sunt gata de scuturat parcă şi le-ar mai păstra niţel, cât să guste din avocado-ul cu iaurt. Îi trebuie însă clopotul de sticlă ca să păstreze bucuria, să ia porţii mici din amintire şi să audă cum o strigă pe nume la raionul de fructe. Copilul purta o perucă albastră când îî apăruse şi apoi avusese sub ochi, toată noaptea, portretul lui în care părul îi zbura în sus, întrun fel de cască fermecată. Susţinută de ochii rotunzi, chemau în minte cele două litere- t şi z din opera lui Tonitza.

                      Şi acum- iata- erau împreună, două fiinţe total necunoscute care, întrun gest atât de intim, îşi expunea fiecare ce urma să mănânce la masa de seară, la micul dejun sub cerul roz şi cine mai ştie când, întro bucurie comună despre care uitase demult că mai există. De obicei cerea să probeze ultima creaţie de la raionul cu parfumuri de firmă ca să treacă mai uşor peste corvoadă, dar în seara aceea aroma şuncii feliate îi plutea după urechi şi fără şa fi atins sticluţe sofisticate cu preţuri intangibile.

                     - Da, are gust de Cola, se aude din faţa casieriei, deja cu beţişorul de plastic iţindu-se enigmatic. Şi:

                     - Păi e bună...

                     - Şi nu ţi face limba albastră?

                     - Nu, dar data viitoare o să mai încerc una.

                     - Păi...încă nu le ştii pe toate?

                - Nu, mai e cu mere şi cu lămâie...da nu îmi place cu căpşuni.

......................................................................................................................

                  Micul prinţ iubea roza de sub clopotul de sticlă.

                  Copilul iubea brânza.

                  Ochii Copilului făceau cumpărături.

                   Bucuria se numea ”La dolce vita” şi cânta, în furou şi lenjerie roşie.

                   Totul avea gust de Cola.

  6 ian. 2014

Pentru Anais

 

Ziua in care am descoperit ca Eminescu facea dragoste

Nopţi de dragoste în Ţicău

Vara lui 1876 ar fi putut curge domol între dealurile Iaşului.

Praful cenuşiu ar fi sufocat mahalalele, şi câinii, sub luni pline, ar fi invocat, urlând, stăpâni iubitori. Iuţeală de ploi ar fi umplut ulcelele uitate prin dosul gardurilor şi grădina publică s-ar fi încuiat cu tot cu teii scuturaţi. Sidefat, albul nu ar fi dat luciri de patimi noi prin decolteuri şi budoare.

…Şi nici pasiuni  interzise nu ar fi crescut tăcut în nopţile albe.

Pentru cei patru însă, lucrurile au decurs altfel. Bojdeuca i-a primit ca o mamă. Iaşul tot- ca un părinte.

Deci Tinca nu numai că a gătit în căldura toropitoare pentru Costache şi Ionică, dar a păzit pisicile să toarcă binişor, iar Titu să nu miorlăiască exagerat. În plus, a fiert borş pe tăcutelea, cât conu Mihai s-a  hodinit pe laviţă-  când în tindă, când în cerdac…Ţicăul o ţinea lângă soba din pământ mai toată ziulica, dar casa cu podea de lut răcorea umbros lunile verilor apăsătoare.

Dar nopţile…offhh. Tinca roşea. De la oale…

 O fată liniştită, cuminte ca ea, era deja de 4 ani perechea povestitorului din bojdeucă. Urma să fie împroprietărită de Creangă cu căsuţa în care trăise cu mama ei, spălătoreasă, şi cu sora sa. Probabil era în armonie cu viaţa ei de tânără nevastă, chiar dacă creştea copilul alteia. 

Creangă îşi găsise  un suflet care să îl asculte în camera din dreapta, când armeanca lăsa şorţul din brâu şi sarmalele pe foculeţ. Ea căsca gura la faţa grăsanului chefliu şi râdea în hohot. Sânii îi fierbeau sub cămaşa de in…Urma să-i cumpere căsuţa şi să transforme neştiut o bucată de mahala într-un  loc ars pururi de soarele verilor albe şi de luceferii nopţilor de dragoste. Ca în “Povestea porcului”… Aşa că era fericit la Iaşi.   

De altfel, Ionică şi conu Mihai iubeau în vara lui 76.  Găsiseră strălucirea fugară a dragostei şi începutul acesteia, pur. Un înger blond revăzut în capitala Moldovei şi un chip rotund de fată cuminte, cu cărare modestă, ele, Ecaterina Vartic şi Veronica Micle, se lăsau purtate în inimile celor doi bărbaţi.  Eminescu avea 26 de ani şi aceste cinci luni urmau să fie “veroniene”.  Începuse să compună altfel.

 Seara se deschidea înspre cerdacul dinjos al bojdeucii proptite, chiar către dealurile oraşului parfumat, liniştea căţărată sus, la numărul patru, mirosea a plăcinte, fripturi,  a aşternut mototolit, cărţile picoteau pe poliţa strâmbă din fosta cameră închiriata de la mama Tincăi. Atunci privise Mihai spre poarta bojdeucăi, de sus, de lângă cele două lăzi cu cărţi lepădate în praful uliţei. Intrase pe poarta vacanţei, iar icoana iubitei o păstra dulce în buzunar. …când îmi zâmbeşti, pământul îmi zâmbeşte, i se rotea prin cap,  şi  tu eşti aerul, eu harpa, tu te mişti, eu mă cutremur…cu tot sufletul…hm, mai vedem…

Prin ploile lui noiembrie Mihai urma să-şi ia lăzile şi să plece, dar până atunci  se lăsa cuprins după umeri de fratele mai mare, uriaşul blond. Visa la Veronica, visa ca vara.  De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi. Fără ciorapi…... nu înfloreşte a gurii tale roză ca să-mi placă... Răbufnea de cuvinte.

Chefurile din albele nopţi enervau câinii Ţicăului  şi, reveniţi din crâşmele populare,  de laŢâru din Târgşor, sau de la Chir Costache, urcau dinspre şesul Bahluiului spre bariera Păcurariului şi urcau prin Ciric şi Aroneanu.  Tinca le ieşea în prag cu alai de vorbe. Până în Nicolina şi Pod Roş răsunau vorbele în răsăritul lui iulie. Zăngăneau ca boabele de cucuruz aruncate din farfuria de tablă înspre cucurigatele mici în creste, dar gustoase la ouşorele aurii.

În nici un fel boala nu le dădea târcoale. Teii curgeau  rotiţi, Iasomia pudra alb pe verde uliţele modeste, iar chipul auriu şi litera V. îi luceau jucăuş poetului deasupra  colilor încărcate cu poezii de vară. Lumea sclipea ca şi sânul ei.

Mihai,Tinca şi Ionică dorm răvăşiţi pe laviţe, în cerdac, sub stele, la icoane.

Umbra Veronicăi se lungeşte peste patul copilelor, alunecă apoi grăbit pe lângă uşa lui Ştefan şi cade, în noapte, într-un colţ de iatac unde strălucirea fugară a dragostei îi acoperă, dantelat, viaţa de femeie tânără... Amară. Să facă o noapte albă. Să scrie!

      

La noi ca în Kenya. Ochii şi rochiile (II)

La noi ca în Kenya. Ochii şi rochiile (II)

-modă-

Fiindcă despre modă am omis să mai scriu, şi cum ştiu că unele doamne şi domnişoare se mai uită pe aici, după un pantof auriu şi după o poză cu cununiţa cu flori şi panglici (nu am uitat!), e timpul să ne căutăm prin budoar şi dressing, să răscolim prin sertarele verii fierbinţi, nu numai pe acoperişuri...

E voie să ne punem culori exagerate, amestecate, sofisticate şi inimaginabile.

Pe rochii, pe poşete, pe la ochi, pe papuci şi...putem să cărăm, dacă nu,  o carte cu coperţi a la Gaugain, până ajungem pe la Zara...

În fiecare sezon sunt câteva piese pe care ar trebui să le etalam, ca sa se ştie...ca să se vadă că ne preocupă modele moderne (sic!).

O să fac o enumerare.

1. genţile devin gentuţe, se fac mici şi se atârnă oblic, în bandulieră...nici nu ştiam că avem banduliere, hihi. Dacă au un lănţic drept mânre, nu îţi mai trebuie bijuterii, dacă au curea  lată, ele vin până sub umăr, de zici că ai pistolet la subraţ. De rezolvat: unde ţinem lucrurile, că în afară de un ruj plus telefon mic, nu prea încape ceva...

2. cerceii se fac africani, devin uriaşi, coloraţi şi încărcaţi cu mistere. Păcat că nu îi găsim în buticuri normale  iar dacă pui aşa cercei, nu mai încape şi rochia, e  deja prea mult. Ne mai salvăm cu clipsurile, şi ele revenite din anii în care mamele noastre purtau minijupe.

3. tot în spirit kenyan, de la căldură sigur, cerceii devin creole şi se fac cât o ceaşcă de cafea. Aşa subţiaţi ca nişte inele,  se atârnă la urechi sau se ataşează la genti, depinde, în loc de mânere.Cool.

4. florile ne ivadează din jungla oraşului şi se caţără peste noi ca un iubit în somnul lui erotic al noapţii de vară.  Florile în modele mari, galben cu roşu, albastru pe portocliu/ oranje, ah, verde cu albastru şi mov, orhidee uriaşe cu petale frez, verzui pe roz şi roşu cu turcoaz şi lilauri, totul e la liber. Crizanteme, trandafiri şi margarete, zorele şi coltunaşi,  boboci şi dalii înfoite, toate sunt fără limite pe noi. Exagerat  coloristic, fără limite la dungi, flori, carouri, cu şosete negre şi pantofi albi (greu!), cu platforme sau cipici fără toc, mi se pare că putem îmbrăca absolut orice.

5. pijamale lejere, cu flori lucioase şi îndrăzneţe, ca în ŢMarele GatsbyŢ, merg cu noi peste tot, aterizate cu stil.

O idee mai dificilă mi se pare povestea machiajului. În afară de iluminatoare, care ne fac să lucim ca păpuşile cu cap de porţelan din Delft, ei, modiştii- că ce să mai inventeze, absolut totul s-a mai purtat!-  ne oferă libertate. Se ia un creion, dacă nu avem bleumarin, se poate verde, mov sau negru, îh, roz sau galben pentru fashionistele cu tupeu, şi se trasează o dungă lată pe pleoapă, de la colţul ochiului până la capătul sprâncenei.  Ei? Iese o pereche de ochi încruntaţi- japonezi,  misterioşi,  bosumflaţi, inaccesibili. Cu  verde praz şi corai parcă e mai dificil, dar dacă ne pornim, cine ne mai opreşte? Doar culorile de pe rochii...Şi decât să umplem  mandale şi pisici prin cărţile de colorat pentru adulţi, mai bine ochişorii noştri- oglinzi. Iar în Africa se poartă culoarea versus fierbinţeala.

Sâmbătă  am petrecut , cu tot cu soarele multicolor, dar fără să dăm rotocale cu planorul (vezi ”Zbor în jurul soarelui”, cartea de ieri), la Maggie s Ranch, lângă Râşnov. Am găsit acolo florile de câmp, încreţite de cald dar cu miros movuliu de cimbrişor înflorit, am simţit arome de hamburgeri- a fost American Party!- am privit păduri, în sus,  în stânga,  în toare părţile, de lângă pisicină, de pe terasă, din camerele cu lemne şi balustrade prietenoase, de puteai  să le încaleci ca să te caţeri într-o noapte  pe mesteacănul tăcut. Am căutat, evident, şi Moda. Ea nu prea s-a lăsat zărită, cu exepţia unei rochii cu steagul american, căci femeile au uitat să atragă prin eşarfe sau pălării, prin rochii transparente sau accesorii la care să tragi cu ochiul. Picioare la vedere în pantaloni scurţi, sandele  fără toc, Doamne fereşte!- cu puţin auriu, insuficient, pălării mai deloc- dezamăgire. Aproape nimeni nu şi- a pus altă ţinută pe înserat...nici măcar domnii- un pantalon lung şi o cămaşă fără un nasture, ca Robert Redfor în Nangong, când Meryl Stryp vrea să i-l coasă şi de aici începe despărţirea- ea e o gospodină, el- nu vrea o vrea aşa. Vrea o iubită... ..Excepţia reuşită  a fost Adriana, cu 3 toalete mulate după împrejurări, cea de seară fiind halatul lung de mătase, plin cu flori roşii- galbene-verzi  pe fondul alb uduit în dans. Părul blond rămâne accesoriul care dă strălucire.Da!

Slavi a dus şi el, întâmplător,  motive albastre şi galbene pe cămaşa cu miâecă lungă, de domn, iar eu am fluturat flori croşetate pe o bluză cu mâneci lungi, foarte lungi, aşa încât Leo Iorga de la „Pacifica” a privit într-una, la cântecul cu Fata din vis, mâinile mele învelite în flori. Sau aşa cred.

Dimineţile de luni nu sunt printre preferate dar ploile, da. Deci azi caut flori până ploile se duc... Liili mi-a  dăruit demult  un mare mac roşu din pâslă. Să îl caut.

Flori imense îmi cresc pe rochii, boboci răsar pe tăcutelea deasupra genelor, mănunchiuri de carioca aterizează pe masa de scris.  Să ne colorăm  vieţile noastre,  vieţi de flori îngereşti ce suntem,  apoi şi cămările Inimii.

Hai cu Moda!

PS. La Maggie s  nu se mai călăreşte, dar se poate prin apropiere. Deci fără cai dar cu flori de câmp.