Literatura cu Inimi

La Inimi de Carmen Gheorghe, ed. Libris, Brașov, 2017

Cămările inimii

 Adriana Marcu

                Noul roman al lui Carmen Gheorghe, „La Inimi”, pulseaza asemenea unui cord. Are ritm, sensibilitate, energie, poftă de viață. Este un roman de dragoste care se desfășoară pe mai multe fire roșii: iubirea-regăsire dintre Carla și Slavi, iubirea-fascinație față de orașul Brașov, iubirea-magie față de cafea.

Titlul romanului pare a indica un loc/un local – poate fi Brașovul străbătut de cele două personaje pe străduțele cunoscute sau mai puțin cunoscute, poate fi casa în care vor locui Carla și Slavi, poate fi oricare dintre localurile în care cei doi se întâlnesc și își cresc iubirea din frici, neîmpliniri, nesiguranțe și speranță.

Totuși, „La Inimi” este mai mult de atât. Este un loc eliberat de spațialitate, în care timpul a încremenit, un loc ce pare suspendat asemenea unei bule de aer, formată din amintiri/rememorări/proiecții: „poveste de iubire cu bucle, noduri și tot felul de rotocoale” (p. 12). „La inimi” este, totodată, un corp care iese din propria corporalitate pentru a ajunge la esențe, la sentimente/emoții/trăiri autentice: „o entitate sau o stare sau ceva care te ține strâns într-o bulă elastică, prietenoasă, în care nu mai simți timpul, ești fără corp, o frumusețe fără corp, ești ieșit din tine, plutești ca o petală, ai niște piciorușe întinse înapoi, și cu veșmintele fluturând te susții în aer cu mâinile întinse, diafan, fără greutate, masă, inerție, aerul trece prin tine, peste tine […]” (p.5-6). Astfel, romanul „La Inimi” urmărește o metamorfoză a locurilor/corpurilor în „momente de inimă” (p.43) sau în „stările acum” – stări în care anumite trăiri sunt percepute în profunzime sau stări în care Carla pare a se transpune, a se transfigura pentru a simți un moment deplin: „ea e chiar dealul alb sub norii negri, conturați pe fundal, este iluminarea ce aduce ușurătatea resimțiă de corp, în cap, în inimă.” (p. 152). În partea a doua a romanului, ea devine Slavi, firul nevăzut al iubirii ajutând la realizarea transferului. Alteori, Carla devine, la nivel imaginar, băiețelul cu fesul roșu care prinde viață din ceașca de cafea Julius Meinl, copilul lui Julius Meinl, soția acestuia, devine însuși Julius Meinl prin incursiunile în gândurile afaceristului.

La nivel structural, romanul este conceput ca două inimi ce se armonizează, bat la unison. Cele două capitole, Carla și Slavi, au fiecare câte patru subcapitole care ar putea corespunde cămărilor inimii (două atrii x2, două ventricule x2). Cele două inimi se completează reciproc: dacă primul capitol este format din frici și întrebări, al doilea – din bucurii și o viață nouă. În primul, ritmul este mai lent, frazele curg, au o cadență așezată, în al doilea, ritmul se accelerează, tonul este vioi, grăbit, ca și când timpul nu ar mai avea răbdare cu personajele sau ca și când viața s-ar cere a fi trăită de la un punct încolo, mai mult decât a fi scrisă.

Regăsim forme de inimi la tot pasul – în gardul de la piscină, desene pe nisip, în perne, turtă dulce; frumusețea Carlei este asemănată cu o „inimă plină”, iar ritmul pașilor mici cu „niște bătăi de inimă”. Pe degetul inelar al Carlei apare o inimă – un inel-grefă care simbolizează acomodarea la nivel celular cu celălalt, perceput până la un punct asemenea unui corp străin. Spre deosebire de iubirea-tatuaj din romanul de debut al lui Carmen Gheorghe, aplicată din exterior, la nivel epidermic, iubirea-grefă este acceptată din interior asemenea unui organ vital fără de care noul organism nu ar putea funcționa. Iubirea-grefă sau iubirea-regăsire constituie ocheanul spre interior al naratoarei.

Orașul-personaj Brașov este numit de Slavi „orașul sufletului meu”, alteori este asemănat cu un suflet în așteptare, asemenea atâtor suflete care așteaptă să găsească ceva/pe cineva. Orașul are un destin al lui, o hartă populată de alte destine: Cetate, După Ziduri, Centrul Vechi, Piața Sfatului, Sub Tâmpa, Schei, case, curți, bolți, terase, baruri și cupluri, oameni care par fără inimi, fără sentimente, fără legături. În această categorie se regăsește cuplul M&M prin care naratoarea realizează o radiografie a cuplurilor zilelor noastre (p.188-189).

Destinul orașului se intersectează cu al personajelor principale și invers. Astfel, corpurile celor doi, proiectate deasupra orașului, eliberate de străzi, case, drumuri, întâlniri, gânduri, emoții, se ridică „cu heliul serilor de vară din orașul sufletului, să plutească peste Tâmpa, peste Belvedere, peste Livada Poștei, corpurile aninate sub nori […]” (p. 62).

Aroma cafelei Julius Meinl, al patrulea personaj, învăluie în magie romanul, povestea de iubire și orașul Brașov. Regăsim ritualul cafelei, ghicitul în cafea (p. 186) sau sacralitatea ascunsă în profan: „Cafeaua prăjită miroase ca Dumnezeu când coboară pe pământ, e inconfundabil, are o delicatețe nemuritoare” (p. 225).

„La Inimi” este o incursiune în stările, evoluția, împlinirea unei iubiri mature a doi oameni obosiți, împachetați în dezamăgiri (căsătorii anterioare) și temeri (de bătrânețe, de pierderea iubirii, de a fi părăsit, de boală), dar care reușesc să se bucure împreună, să își audă inimile bătând unul pentru altul (vezi scrisorile și bilețelele lor, listele – din care reiese recunoștința că s-au întâlnit, că li s-a mai dat o șansă la iubire), să se retragă din lume și să regăsească bucuriile simple: „cărau luna uriașă la curte” (p. 289).

Romanul respiră feminitate prin sensibilitate, dulcegării, referințe culturale, alunecări în imaginar, flecăreală, profunzimi, emoții puternice - plânsul tăcut al Carlei în mijlocul unei conversații banale la terasa de la Mc Donald’s sau un moment de liniște transfigurat („Pe geamul din bucătărie intră tăcut mărul trist cu tot cortegiul de coajă noduroasă și speranțe cărnoase.” - p. 167).

Voi semnala și câteva scăpări ale autoarei: apare la un moment dat o serie de personaje feminine care se anunță interesante: Mihaela, Laura, G., Vivienne, Simona, dar, din păcate, nu mai aflăm nimic despre ele; la un moment dat, naratoarea realizează o analiză minuțioasă a unor cărți și filme, care pare pur demonstrativă; de asemenea, în subcapitolul „Carla își pune întrebări”, în cadrul unui dialog imaginar cu cititoarele, Carla – autoare de romane, își autoanalizează volumele publicate, se explică, punctează ceea ce a vrut să transmită. Desigur, în acest punct, se poate trasa un alt fir roșu către romanul autobiografic. Aș elimina tușele prea evidente în această direcție, lăsând persionajele să aibă o viață a lor.

La o analiză a romanului de debut al lui Carmen Gheorghe, Tatuaj pe glezna stângă, semnalam analogia iubirii și a scrisului, ambele modificând, transformând aproape de nerecunoscut personajele, respectiv scriitura. Tatuajul iubirii de pe gleznă crește asemenea vrejului de fasole și  asfixiază viața tihnită a naratoarei, iar literele se răsucesc la fel de năucitor și  amprentează definitoriu scriitura, înăbușind-o pe cea din prima parte a romanului pentru a obține un roman-tatuaj inedit în partea a doua.

Dacă în romanul de debut se observă o căutare a vocii narative prin căutarea iubirii, în „La Inimi” se remarcă bucuria de a scrie regăsită prin bucuria de a iubi și de a trăi, prin mulțumirea față de răsplătirea încrederii personajelor în iubire, în amânarea bolii, a tristeții, a bătrâneții, a morții.

Un punct comun al romanelor publicate până acum de Carmen Gheorghe este schițarea unui mini jurnal de roman la finalul fiecărui volum, compus din titluri de cărți, melodii, filme care au constituit fundalul, decorul unei perioade în care fiecare roman s-a construit, fiind, cu siguranță, influențat de contextul în care a fost scris. Aceste mici jurnale pot constitui puncte de interes, ghiduri de lectură cu rol în formarea unei punți între autoare și cititori.

Scopul romanului „La Inimi” este astfel de a crea legături între inimi, punți de comunicare printr-un limbaj prietenos, optimist, de a deschide cititorilor cămările inimii pentru a-și face provizii sau pentru a le risipi fără teamă – într-o dublă perspectivă: a furnicii sau a greierului.