Ce se intampla, doctore?

Ce se întîmplă, doctore?

    Povestea de joi nu e dulce. Dar o să încerc să o spun aşa cum am făcut în „La Inimi”, cu iubire, numai cu iubire.

      Joi am fost la doctor. Adica pe la doctori, maică.
    Fundeni. Am căutat în minte o explicaţie asupra denumirii, dar pentru că e vorba e un spital construit de comunişti, adică de primii, nu de ceauşişti, probabil că acolo o fi fost vreo mahala din...fundul Bucureştilor. Nu mai contează, o să caut şi date adevărate pe surse.

    Până atunci, încercaţi să vă imaginaţi un parc uriaş cu bariere şi paznici  înarmaţi, care te-ar opri dacă nu ai fi vigilent, ca să întrebe ce faci, parca ai fi venit la mall. Ei te îndrumă, Doamne fereşte, degeaba vrei să le dai 1 leu fiindcă îţi spun că parcarea e în dreapta. Noi ştim, ha ha, ha, şi nu oprim. Mormăie Silviu ceva şi  ne dăm importanţi. Apoi luăm la pas curtea şi intrăm într-unul din blocurile imense cu zece etaje. La 4 e Gastro, pe undeva e şi oncologia, coada de la lift nu te lasă să respiri prea mult, aşa că o luam pe scări. La prima ora oamenii încă nu stau aşezaţi pe trepte, pe jos, încă sunt odihniţi...la noi la etaj aşteaptă vreo cincizeci de persoane pe scaunele de lângă lift şi alţii, mult mai iniţiaţi, stânzi, adică standing. Standing durează până la 11, 30. Acum e 8 jumate. Intrăm în zona de cabinete şi laborator ca să prindem loc lângă perete. Slavă Domnului, doctoriţa este, dar iese instantaneu ca să meargă la raport. Ah, poate dacă ajungeam cu 15 minute mai devreme, dacă nu mă opream la un...mic pe balustrada autostradei, dacă nu mă spălam 3 minute pe dinţi, mai economisem ceva...Prima oră o petrecem plăcut, ne punem halat verde de hârtie, pun în poşeta roz o pereche de papuci albaştri de plastic, că poate ne trebuie, şi privim. Nu putem încă să bem, să mâncăm, urmează analize.

Pe acolo trec oameni care se internează, cu paporniţe după ei, singuri cei mai mulţi. Oameni care se externează, bărbaţi care aşteaptă să se programeze, o femeie de la Focşani care încearcă să afle ce are de făcut, unii completează pe un birou formulare, alţii ies în sala de aşteptare, exasperaţi. E democraţie, suntem cetăţeni europeni, toţi. Chiar dacă Silviu are pantalonii lui galbeni... Facem paşi încolo şi încoace. Încoace e pe coridorul unde sunt şi saloanele cu internaţi. Se intră şi se iese de la laborator, se pun branule, se strigă nume. Unele nume  s-au pierdut...nu mai răspunde nimeni la ele. Băiatul cu cercel, papuci roşii de sport şi blugi cu turul la genunchi recoltează, completează şi face ordine. E atmosferă... îm, atmosferă. Acum e şefă doamna Mia, ea face şi desface. Mai este doctoriţa Carmen şi Speranţa, aşa i se  zice, tot doctoriţă. Suntem recunoscuţi dar nu ne bagă nimeni în seamă până nu vine Doamna Profesor. E bună. Totuşi, ni se recoltează primul sânge. Ura!

Mai stăm, mai luăm un încoace, un încolo. Mai scriem pe un formular. Mai cer un scaun, dar sunt trimisă în sală, unde nu e nici un loc liber. Dacă tot e timp, poate mâncăm, deci coborâm la bufet, în curte. Mâncarea e de spital, adică fără sare şi cu preţuri mari. Nu e nimeni. Luăm cartofi şi varză, aşa e la micul dejun, doar nu vrem croissante şi cafele, unde ne trezim? Bem şi o apă, cu moderaţie, căci ziua e lungă şi nu sunt toalete. Am ieşit cu halatele verzi fluturând pe umeri, îndrăgostiţi, ca să fim recunoscuţi la întoarcere. Coadă la lift, urcăm pe jos până la 4. Se freamătă în grup. A venit doamna profesor. Unii ies, alţii intră, unii strigă, altii standing. Aflăm că mai trebui o analiză la un aparat nou...şi altă recoltă de sânge. E 11, 30 şi iată,  doamna profesor are cursuri, adică  va reveni la 1, 30. Ura, prindem ceva timp, nu? Facem un mall, păi nu?

        Coborâm pe trepte 4 etaje, e bine. Treptele sunt pline. Oamenii sorb cafele din plastice. La chioşcul din hol e coadă, se oferă mâncare sănătoasă- cafea, napolitane şi Cola, plus chipsuri cu sare.

Simţim că trăim, am bifat prima etapă- analizele iniţiale şi am luat contact cu doctoriţa adjunctă, slăbuţă şi cu ochelari roşii. Are bebeluş de un an şi noroc că ştie cam tot ce mişcă şi nu are ore, conferinţe şi raporte. Se numeşte Speranţa! Ei, ce nume...

Facem şi noi o oră de mall pe lângă una în trafic. „Park Lake” e răcoros, locuieşte în parc şi nu e aglomerat. Ne resimţim acum dar ne ţinem tari. Luăm un prânz bio şi comentăm legislaţia care a permis mall în parc. Ne zâmbim. Câteva biciclete vechi, din timpul lui Năstase care a dat autorizaţia de contrucţiei, stau în suspendare la etajul întâi. Parcă suntem într-o vacanţă pe furiş...E bine. Încă nu e cald de tot şi am băut ape. Ne bucurăm de excursia galbenă. Dacă nu aveam fereastra, mai venea la mall? Ei?

Revenim, mai stăm un pic în părculeţ, ne dăm- eu, pe tobogan, pe legănuş, mai ciugulim o corcoduşă verzuie, acră, un fir de iarbă, numărăm un avion şi se face vremea.

Liftul...da, îl prindem, în sfârşit. Şi fiindcă posedăm halate, suntem relaxaţi...Cobor iar să fac o copie xerox, căci trimiterile se eliberează doar una pe lună, deci săptămâna viitoare nu mai avem cu ce să venim...sunt 30 de grade. Bariera se ridică pentru mine, deşi nu sunt autoturism...sau sunt?! Nici nu sunt tarife pentru o copie, las cinci bani şi mă întorc. Cinci bărbaţi în uniformă păzesc.

Iau liftul, mai stăm la o coadă, dar au mai rămas doar TREI pacienţi la uşa medicului. Doi- sitting, Silviu - standing. Iese doctoriţa, îl vede şi îl ia înăuntru. Ce bine că am rezervat loc chiar lângă uşă...plus papucii albaştri de dimineată, acum nu mai sunt, dar pacientul trebuie să-i poarte ca să intre la fibroscaner...Este chemată şi Speranţa, să facă o şedinţă mică. Totul dureză 5 minute.

Între timp folosesc baia de pe secţie, trec de oficiu, prânzul se finalizase, ca şi hârtia şi săpunul de la toaletă. E bine.

Povestea simte luminiţa din capul coridorului. Şiretele de la halate s-au rupt, afişul cu „Botoşei de unică folosinţă sterili” s-a tranformat în „botoşi folosiţi”. Îmi zdrăngăne cerceii, sunt epuizaţi.

Noi ne zâmbim. Am făcut rost de o invitaţie şi pentru săptămâna viitoare, yeee, mai venim la mall.   

În capătul Fundenilor, floarea de rapiţa face galbenul foarte prietenos, este un auriu londonez, o unduire proaspătă  în care literele B şi C vin de la blând sau bursuc, de la catifea, cafea, cald.  Radio Fm nu zice nimic de programele naţionale de sănătate pentru bolile cu  b sau c...zice că e cald, e galben şi verde. Venim acasă.

PS. Filmul din titlu e cu Barbara Streissand şi Ryan O Neill, el e doctor şi ea îl agaţă, apoi se iubesc şi noi râdem. Era acolo scena celebră cu transportul unui geam uriaş pe o stradă în pantă, iar sticla e salvată...dar nu până la final. Ei doi coboară în goană pe bicicletă, înfăşuraţi într-un dragon chinezesc roşu.

            Mai ştiţi că aţi râs, eraţi în a şasea şi visaţi la o fată. Să se fi făcut ea doctoriţă la Fundeni?