"La Inimi", fragment, pag.96

........................................................................................................................

"Ora 6.  Odată cu umbrele şi liniştea «de la curte», starea ei se deteriora. Simţea în inimă cercuri de nelinişte, în auricule, în ventricule. « La curte » este doar o fâşie înghesuită, udă, cu un gard de cărămidă improvizat între două proprietăţi, un spaţiu care, atacat de umezeala cartierului bătrân în care soarele este vânat pe terasele căţărate, nu are nici un farmec. Nici măcar răbdătorul caprifoi de deasupra nu îmbracă locul în culoare sau în miresmele cupelor mici înflorite alb. «La curte» nu şi-a dobândit încă titulatura de « Am Hof » dată  de  un împărat austriac locului din care Viena va răsări ca o capitală a plăcerilor senzuale. Şi nu este încă «La Inimi », locul magic...

Nu iese nici singură pe terasa de unde poate să caute şi să numere avioanele în traseul lor spre toate literele şi capitalele, inclusiv spre cei trei V.

E târziu şi să fiarbă o cafea la ibric...

Amurgul aduce cu el o diminuare a vederii, o neclaritate enervantă şi casa din faţă, o vilă imensă, inutilă  intră la ea pe fereastră cu un contur agresiv. Casa uriaşă acoperă totul, se suprapune peste canapeaua ei şi peste comoda cu pic- up şi televizor, sfâşie perdelele şi presează discurile de vinil, estompeaza cotoarele cărţilor şi înmoaie în gri beton scările din colţ. Nu sună nici un telefon. Pe geamul din bucătărie intră tăcut mărul trist cu tot cortegiul de coajă noduroasă şi speranţe cărnoase. În aceste clipe nu spune nimeni “Rămâi, eşti atât de frumoasă!”, şi nici Werther nu sună la poartă în frac albastru peste galbenul pantalonilor.  Căci clipa piere în sus, pe strada în pantă, străină, şi toamna se sufocă fără mesajul lui Slavi, de pe la prânz: « Nu te-am uitat ». 

Înserarea aduce  ştirile de ora 8 şi o altfel de linişte. Nu vor cina. Sau…dar e prea târziu pentru oraş...ca să mănânce undeva. Carla îşi trage halatul vechi peste rochia decoltată şi ar ieşi aşa pe terasă, dar o lene şi o indiferenţă ies din ecranul laptopului vişiniu. “Mai stau….poate sună…”. Oraşul se pregăteşte de ultimele activităţi, se adună de pe la magazine şi umple portbagajele cu sacoşe uriaşe de pâini şi dulciuri falsificate, de rahat, glucoză şi biscuiţi afânaţi dar estetici. Pe stradă urcă oamenii Scheiului, cărând ei înşişi vieţi în sacoşe moderne şi uşoare, pe spate şi atârnate de capătul braţelor inutile."

Avem primul comentariu de la cel dintâi cititor.

           pe sms

          Am citit pe nerăsuflate, mi-a plăcut tare. Numai că parcă nu se termină, aşa am simţit.

          d.s.

         10 april 2017 10;26

          Nu spune câte colţuri a îndoit...

         Spor la colţuri!