American Pastoral, Philip Roth , Polirom, 2009, 557 pag.
“Nu trebuia decât să îţi
faci datoria, zelos şi nebătut, iar viaţa de zi cu zi se transforma într- o
poveste care se depăna clar şi limpede, o poveste de un calm profund…”(pag.564).
Traducere: Alexandra Coliban [1]
Colţuri îndoite[2]:
18
Subiect: familie şi copii în context social agravat
Vieţi şi fată pierdută
“…ea nu era în nici un caz acolo în
pasaj, ci - deja înapoi la ţară, aici, în minunata zonă rurală din Morris
County, care fusese îmblânzită de-a lungul secolelor de zece generaţii
americane, se întorsese pe drumurile unduitoare, mărginite acum, în septembrie,
de roşul şi cărămiziul ruşuliţei, de un belşug încâlcit de ochiul boului,
splinuţă şi morcov sălbatic, un mănunchi enorm de flori albe, albastre, rozalii
şi pupurii, care- şi încoronau artistic tulpinile prozaice, de toate florile pe
care le învăţase să le recunoscă şi să le clasifice…, iar apoi, în plimbările
lor împreună, îl învăţase pe el, băiatul
de la oraş, să le recunoască - vezi tati, cum are o cî-crestătură în vârful petalei?”-,
cicoarea, sclipeţii, ciulinul, garofiţele sălbatice, dubravnicul, ultimele
rămăşiţe de muştar sălbatic, cu flori galbene revărsându-se neabătut pe cîmpii,
trifoiul, coada- şoricelului, floarea-soarelui
sălbatică, lucernă fibroasă scăpată de la vreo fermă din apropiere şi
etalându-şi florile simple, movulii, guşa porumbelului, cu mănunchiurile ei de
petale albe şi cu săculeţul umflat din spatele petalelor, pe care lui Merry îi
plăcea să-l pocnească zgomotos în palme, lumânăricile ţanţoşe, ale căror frunze
catifelte, ca nişte limbi, le smulgea şi le purta în interiorul bascheţilor- ca
să fie ca primii colonişti, …iarba fluturilor, ale cărei păstăi delicate le
deschidea cu grijă când era mică, ca să poată apoi sufla în aer puful mătăsos, plin de seminţe, şi să se simtă astfel
una cu natura, să-şi închipuie că era însuşi vântul cel nemuritor. ..În dreapta
ei, cireşul negru, florile de câmp, pajiştile cosite. Sus pe dealuri, cornii. (pag.
572)
Se află aici o odă, o pastorală a
tatălui faţă de copilul pierdut.
Am început cu “Pastorala…” şi cu
evocarea personajului feminin principal, copila Merry. Voi încerca să vă atrag uşurel între filele
cărţilor, - de pe noptieră sau din raftul bibliotecii din oraş,- să vă chem pe poteca vieţii femeilor iubite din
cărţi, iubite şi pierdute. Sau nu.
Nu voi povesti cartea, nici filmul,
vă voi seduce cu trei idei.
1.Prima idee.
Dragostea lui Seymour Levov pentru natura magică , parte a viziunii sale bucolice,
pastorale despre viaţă.
Aţi parcurs deja citatul, sensibil şi emoţionant
prin amănunt şi limbaj.
Pasajul de mai sus este şi un gând de bineprimire pentru Florii,
pentru încântătoarea existenţă delicată şi atât de trecătoare a florilor, a acestor trecătoare iubiri de o oră, de o zi…
Dar şi despre copaci este vorba. Personajul
masculin principal, Levov, cumpără o
fermă şi devine proprietarul arţarilor
din faţa casei. “În primii ani petrecuţi la Old Rimrock, Suedezul s-a tot gândit
la copacii aceia. Copacii aceia sunt ai mei. Era buimăcitor să deţii copaci… În cel mai
bun caz îi aveai în păstrare…
…ea
condamna, din nou, casa de piatră pe care el o iubea, laolaltă cu arţarii pe
care el îi iubea, arborii gigantici ce ţineau umbră casei şi care înveşmântau
ceremonios în fiecare toamnă pajiştea cu o cunună aurie , în a cărei inimă atârnase
el, odată ca niciodată, leagănul lui Merry”(pag. 447).
2.A doua idee.
“Cine e pregătit pentru tragedie şi pentru incomprehensibilitatea tragediei?
Nimeni. Tragedia omului nepregătit pentru tragedie- iată tragedia fiecărui om.”
Scriitorul spune povestea, se simte
dator ca, după ce o caută, să o ofere,
chiar dacă este o dramă.
“Impresia iniţială e că povestitul o
să te uşureze. Dar exhibiţionismul inerent unei mărturisiri nu face decât să
agraveze suferinţa…A înţeles că nu avea ce să primească de la mine…S-a dus
acasă cu povestea nespusă şi a murit. Iar mie mi-a scăpat. Dintre toţi oamenii
de pe lume, el mi s-a adresat mie,
conştient de tot, iar mie mi-a scăpt tot (pag.121).”
Şi despre Istorie, cu circumstanţele
sale. Iată.
“Istoria s-a întors agale pe
dealurile astea izolate, şi, fapt neverosimil, a dat năvală, cu tot neprevăzutul
ei, predictibil, în gospodăria ordonată a familiei Seymour Levov, lăsând-o
complet vraişte. Oamenii concep istoria pe perioade lungi, dar ea e, de fapt, o
chestie foarte bruscă”(pag.128).
3.Copiii noştri sunt alţii, nu sunt noi.
Noi nu suntem copiii noştri. Nu suntem responsabili pentru viaţa lor. Îi iubim şi le dăm drumul.
“Fiica i-a deschis ochii
tatălui ei. I-a dăruit vederea, posibilitatea de a vedea limpede ceea ce nu va fi
niciodată regularizat, ocazia să vadă ceea ce nu poţi vedea. Îşi dăduse
seama că nu ne tragem unii din alţii, că numai pare că ne tragem unii din alţii“
(pag.571).
Familia din carte, din viaţă, a o are
şi pe Mama.
“Ea era o mare industrie specializată
exclusiv în iubirea faţă de familie.
Suedezul simţea încă din copilărie că păşea direct în inima ei”(pag. 404).
Aceste sunt lucruri/gânduri/idei pe care le ştim, Philip Roth ni le readuce scrise
frumos în carte.
În sfârşit, să ne reamintim şi de
preţuirea lucrurilor simple. Personajul scriitor savurează cornuleţe la întâlnirea de 40 de ani
de la absolvirea liceului şi îl citează pe Marcel Proust. “Un simplu gest, scrie Proust, şi
cuvântul moarte nu mai are nici un înţeles pentru el. Mâncasem toate cele şase
cornuleţe, melcii de aluat tăvăliţi prin zahăr pudră, cu sulurile lor vârstate
de scorţişoară şi puncte microscopice cu stafide mărunte şi nuci măcinate…” (pag. 72).
Şi pentru că aici e vorba despre femei,
fete şi mănuşi, era undeva şi o lecţie despre purtatul şi sensul mănuşilor din
piele. Azi nu am găsit-o, dar era despre cele 12 perechi de mănuşi pe care femeile
americance le purtau - lungi pînă la cot, mijlocii sau scurte pe
încheietură, cu patru sau opt nasturi, mănuşi din piele de ied fabricate cu
artă de croitori italieni. Moda a fost
actualizată de Jacky Kennedy dar evacuată definitiv de fusta mini…
Pierduta plăcere a purtării mănuşilor,
străveche, iat-o…
“Tatăl lui Shakespeare era un mănuşar,
ca şi tatăl lui sir Walter Scott, un mănuşar care nu ştia să-şi scrie numele. Chiar
şi Romeo zice, în scena balconului, după ce Julieta îl strigă:
- Romeo, Romeo, unde eşti?
- De- aş fi mănuşă, eu, pe alba mână,
ca să-ţi ating obrazul”. (pag. 481)
Ei, dragii mei, vă place?
Citiţi şi savuraţi!
Marţi, 12 aprilie 2017
Braşov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu