Fragment din ultimul roman "La inimi"

Era într-o joi, vorbiseră odată la telefon în timpul zilei şi Slavi spusese că ajunge pe la 6 acasă. Octombrie se socotea o lună plină în care şantierele continuau să se deschidă, pe dealuri şi aiurea, deşi lucrările nu îşi accelerau ritmul înspre iarnă. Carla fusese la facultate şi încă avea o stare de emoţie faţă în faţă cu noul an academic, cu noutatea feţelor din băncile lungi ale amfiteatrului «Emil Poenaru », cu materia de predat. Se simţea ca pe scenă şi, odată epuizată emoţia intrării pe uşă şi a introducerii,  putea face un apropo, arunca o ironie uşoară, sau chiar o glumă...după care  spunea « asta a fost o glumă, vă rog să reacţionaţi   cumva, măcar printr-o strâmbătură »…abia atunci le stârnea o oarecare reacţie şi păreau că o văd şi o aud. În fine, studenţii erau din an în an tot mai  puţini pe la cursuri şi asta putea deveni o problemă, dar nu în octombrie, era prea devreme.Toamna era  frumoasă şi plină de mister. Cu promisiuni. Cu aşteptări de început. Aurii.

Cu o săptămână în urma descărcase în catalog ultimele note la Ştiinţe Economice.

Îşi dorea mult o zi în care să fie uimită, adică să se lase uimită de alţii, să fie surprinsă plăcut, să fie scoasă de pe traseul rutinat al obişnuinţei- sculat,  muncit, gospodărie, cumpărături, gătit, TV. Şi iată că de astă dată, Trecutul a fost cel care a uimit-o.  A început  chiar la raionul de bărbaţi din « Cato », în capătul Mureşenilor. A continuat pe străzi...Era o zi de toamnă, strălucitoare, o zi de început de anotimp frumos, era un început frumos de anotimp. Ca o vacanţă. 

Oraşul mai era plin de turişti străini,  femei blonde vorbeau în franceză, grupuri de evrei se plimbau gălăgioşi,  iar studenţi cu alură hispanică coborau dinspre Strada Sforii. Şi Carla putea savura imaginea panoramică, cerul senin în culoarea lui, ciel, şi avioanele strălucitoare cu cozile falnice trasate perfect. Savura mirosul de covrigi calzi de la « Petru » şi « Gigi ». Era perfect.

Şi era singură. Fusese toată ziua singură. Lenevise.  Avea  o coafură nouă, un coc Audrey Hepburn şi agrafe cu flori lila înfipte în el, purta mănuşi mov, iar pardesiul gri- strâns în talie. Fără tocuri avea 1 metru 60, dar se consola cu fraza lui G. « Femeile micuţe sunt făcute să fie iubite », hm, da, era şi ea o micuţă...Şi o iubită a cuiva...Părul lung avea destule fire albe, iar dacă erai atent le bănuiai pe sub plete, pe la tâmple…Şi totuşi, Carla se făcea tot mai frumoasă, ziceau unii. « Mă simt răspunzătoare pentru frumuseţea lumii », hihi, îşi spunea, ca  împăratul Hadrian, îndrăgostit de luminosul Antonius…  

Era şi Clara ca toamna, cu promisiunile ascunse  prin parcuri, pe alei...