Cumpărături cu Copil
Scena rămâne
memorabilă- o doamnă plină de viaţă, actriţă celebră, 65-70, care cântă un fel
de îndemn americănesc pentru oaspeţi, la o petrecere; ei privesc îngăduitor şi uşor amuzaţi.
Deodată, de pe
pian, picioarele ei în pantofi roşii- amintesc de cei fermecaţi ai...care te
duc, la o bătaie din călcâie, unde vrei- execută un echer decent şi atunci
adevărata lume, cea în care Alice conversează cu zâmbetul pisicii nevăzute în
timp ce Pălărierul nebun trece în goană, se deschide: un furou negru şi o linie
fină de lenjerie intimă roşie învie feţele spectatorilor şi schimbă percepţia.
Viaţa ei e peste tot, peste tot. Umple. Sufocă.
În acelaşi timp,
copilul spune că are gust de Cola.
Da, şi că nu îi plac cele cu căpşuni.
Ochii imenşi sub
breton- căci nu îţi dai seama dacă are şi cap, corp, fiinţă privesc cu concentrare în ochii ei.
Totul este o faţă, serioasă, egală cu rotundul
căprui, imens- un singur ochi pe obrazul îngust, trasat pe contur cu o pensulă
fină.
Nimic din ce face
nu pare superficial, viata îi e la fel de puternică şi clară, pulsează ca şi
lenjeria roşie a divei, una cântă, cealaltă smulge cutia de lapte Zuzu, o duce
înapoi, mai înhaţă una, citeşte din zbor eticheta sau numai întreabă ceva, se
roteşte, aduce alt pachet/fruct/plastice transparente, sticluţe/recipiente/
pungi şi pachete. Smulge.Înşfacă. Trăieşte cu ardoare. Ia în serios.
Când căutase în urmă cu câteva săptămâni definiţia ”bucuriei”
şi se întrebase cum de acest termen mai poate face parte din limbajul cuiva- în
prezentul verbal în care ”fericire”,
”determinare”, ”implicare” şi alte asemenea terminologii preţioase sunt
ronţăite şi scuipate mai des decât apa cu care îţi clăteşti dinţii- nu se
gândise că într-o zi de luni, pe seară, bucuria va face piruete sub neonele imense
din supermarket. Începuse să suporte încet-încet, ca pe necesitate odioasă
cumpărăturile ca actiune, mai puţin însă
locul în care expunerea e totală- poţi să dai peste orice realitate, peste
orice fiinţă, trebuie să faci un minim de conversaţie, să alegi, să consulţi
liste, măcar mentale, să fugi repede, eficient, să prinzi o casă mai libera, să
nu uiţi lucrurile pe care în alt loc le cumperi –Oh, God!- atât de scump încât
traversarea parcării în seara vântoasă merită, într-un fel- corvoada. Şi apoi
să cauţi prin buzunare şi poşetă, să dai, să apuci restul, să urmăreşt, daa ai nervi,
enumerarea de pe bon, să aşezi în plasă,
în plase, în alte plase, în plasa suplimentară, în plasa vietii, să eviţi surprizele, să...
Seara de luni,
compromisă de frig şi burniţa fină, de oboseala nopţilor în care dansase întruna,
în rotiri cam abulice prin colţuri, în lumile altora, lumi străine în care ei
găteau, se întâlneau şi petreceau ca în vremurile studenţiei, îşi împărtăşeau,
de fapt- nu promitea nimic roz...de fapt, cine
aşteaptă ceva la începutul săptămânii, sâmbăta la ora 4 sau, eventual,
vineri la prânz? Aşa că ziua curgea leşioasă sau leşinată spre ora cititului de
noapte bună, când spălarea creierului se face total, sub becul anemic al lămpii
de birou cu care încerca să suplinească aplica defectă din perete. După
sărbători oamenii care au petrecut sunt un pic altfel, să zicem ruşinaţi de vorbele,
de apucările din braţele noptii, de gesturile de respingere sau de un sărut
furat pe întuneric, la fereastră- da, fusese un fel de dolce vita de câteva
ore, ore indiferente la ce va fi, dacă va fi ceva. Nu, voia să spună Bella vita,
filmele astea italiene sunt toate cu dolce, cu bella, cu bellleza, sunt cu
conversaţii lungi şi intelectuali blazaţi, femei cu buze frumos conturate şi unele cu piscine
pe tavan.
Între rafturile
cu colţuri tăioase, între milioanele de culori lucioase şi reci, deasupra
mozaicului rezistent şi sub frigul raionului cu congelate, copilul nu era
purtat pe umeri de tatăl său cu picioare lungi şi zâmbet fin, reuşea să
încălzească scena. În răceala primei zile de lucru din ianuarie, atât de anodină
încât nu ştim dacă e luni la amiază sau joi pe la ora 20, un fel de rază cu
ochi mari, care îţi străluceşte mai întâi pe cadranul ceasului, apoi aprinde lumea într-o reflecţie fierbinte se
furişase de pe bancheta din spate a autotursimului şi le intrase în buzunare.
- Şi am şi bani,
zice, şi scoate cu gestul incredibil al celor pentru care banii sunt o marfă,
nu un ţel, un pumn de hârtii, ca un pumn de cireşe şi mai zice:
- Trebuie să îmi
iau şi Lolipop. Am voie o dată pe an, şi azi am voie.
Ei i se pare
incredibil- faza îi aminteşte de un banc în care cineva era fericit că face un
lucru odată. rar, şi la sfârşit se râde
de poantă cam mânzeşte, fiindcă mulţi se regăsesc în ea, dar copilul era
serios, nu avea voie decât o acadea şi ea nimerise să fie acolo când urma să
cumpere-ACADEAUA.
Căţărat în
cărucior, pe o latură, copilul continuă să coboare ici, să iasă din cadrul vizuala
şi să se întoarcă cu alte şi alte lucruri despre care ştie că are voie să le
adune, că sunt sănătoase, bune de mâncat şi permisive parental. Biscuiţii Bell
vita încă nu îi făcuseră cu ochiul, însă patru pere mari cu coaja ca pielea
elefantului bătrân de pe blogul lui Vakulovski,
adică avocado, poposeau în colţul zdrăngănitor al coşului pe roţi.
-... şi cu iaurt
şi cu ceapă verde, şi poţi să îl mănânci aşa, şi cu iaurt, da, şi dacă vrei, cu
...zicea ceva, zicea ceva întruna despre gustul de avocado şi explica cu un glas
puternic, uitându-se în sus. Era o ameţeală generală, o putere care ţinea
lucrurile la locul lor şi care nu lăsa starea să iasă, ca altădată, dintre borcanele
de roşii conservate ” Passata Rustica” sau dintre pungile cu cereale...odată ieşise
dintre sticlele de Cola şi pentru că nu prea se mai cumpără ce nu e ecologic şi
nociv pentru alimentaţie şi inimă, nimeni
nu era prin preajmă- cutia cu suc de tomate salvase situaţia. Iar acum- nimic.
Apoi Copilul alege
spaghete nr.1 şi păzeşte coşul până când adulţii caută sticlele cu sos.
Zice:
- Încolo sunt, şi întinde mâne subţire exact înspre culoarul aferent.
Ea nu îşi
aminteşte cum era îmbrăcată, era dar o fetiţă. Cumva însă nu conta. Ochii mari
plutesc de colo, colo, vorbesc, miros şi pipăie, aleg şi privesc atât de grav înspre
lume, încât simte ca pe crpatr s din povestire sunetul glasului mic când o
strigă pe nume.
- Hei, suntem
aici.
Îşi aminteste o
poveste care se numea ”Inimă rece”- un uriaş îşi lăsase, în viziunea lui Etta
Hoffman, inima într-o peşteră şi când
aceasta a început să se sufoce, moare şi el, fără să ştie că acolo, departe,
cineva o strânge în pumn. Fusese o carte de poveşti, cu poze colorate şi cu
mistere, un fel de thriller pentru copii, o carte albastră foarte groasă, pe care
o împumuta regulat de la biblioteca şcolii şi care, recitită, devenea şi mai
misterioasă, era şi Muc cel mic în ea, cu mirosul de tarhon şi gâsca iubită, şi
piraţii care tăiau mâna hoţului şi fete cu văluri pe faţă, dar cu buricul gol
care aşteptau în peşteri, erau de toate, şi era şi inima aceea, şi o spaimă în
fiecare pagina. Toate personajele
desenate semănau între ele- aveau pe fiecare obraz trei pistrui care străluceau
ca şi cei de pe feţişoara Copilului.
Aici însă, în magazin,
fiecare cumpărătură era aranjată una
lângă alta, fiecare avea locul ei pe raft, fiecare îşi cunoştea povestea
dinainte. Aşa că ar fi vrut ca ei doi- copil şi părinte, să aibă grijă şi de
ea, şi, întrun fel, în chiar felul în care
alimentele se aranjau în cărucior, era chiar aşa- ale noastre, ale tale.
- Mai trebuie o
sacoşă, ia o banană. Şi uite un biscuit, un Belle vita start, plus ouă mici, de prepeliţă, şi carne
pentru spagehte.
- Ştii,
şunca ambalată nu e sănătoasă, mai zice, şi se uită iar în sus, fix în ochii ei
de adult, să vadă ce răspunde.
- Ştiu, dar
ne grăbim, şi fac o excepţie, doar azi.
Căci e după un fel de emoţie provocată de o
întâlnire cu nişte cunoscuţi care, curioşi, privesc Copilul. I se părea că
joacă un rol, că i se va cere să se sărute cu femeie sau să facă un lucru
ruşinos, să spună ceva în care nu crede sau să se dezbrace întrun loc pe care
nu îl crede potrivit. Dar nu, nu e nici un pericol, pungile galbene cu mâncare
pentru pisici nu sar în capul ei şi nici nu o prind de gât sulurile de hârtie
imprimată cu floricele.
- Să luăm
brânză, multă brânză, să supunem brânza.
Din când
în când glasul mic fuge iar înspre alte coridoare, aduce şi duce, cară şi
smulge, se întinde şi pune la loc, un du-te vino netezeşte seara şi dă aparenţă
de normalitate acestei întâmplări. I se pare că poate să mai aştepte cu comanda
clopotului de sticlă, că încă poate respira normal, chiar şi în aceste prăvălii
imense, că deşi cele din urmă petale sunt gata de scuturat parcă şi le-ar mai
păstra niţel, cât să guste din avocado-ul cu iaurt. Îi trebuie însă clopotul de
sticlă ca să păstreze bucuria, să ia porţii mici din amintire şi să audă cum o
strigă pe nume la raionul de fructe. Copilul purta o perucă albastră când îî
apăruse şi apoi avusese sub ochi, toată noaptea, portretul lui în care părul îi
zbura în sus, întrun fel de cască fermecată. Susţinută de ochii rotunzi, chemau
în minte cele două litere- t şi z din opera lui Tonitza.
Şi acum- iata-
erau împreună, două fiinţe total necunoscute care, întrun gest atât de intim,
îşi expunea fiecare ce urma să mănânce la masa de seară, la micul dejun sub
cerul roz şi cine mai ştie când, întro bucurie comună despre care uitase demult
că mai există. De obicei cerea să probeze ultima creaţie de la raionul cu
parfumuri de firmă ca să treacă mai uşor peste corvoadă, dar în seara aceea
aroma şuncii feliate îi plutea după urechi şi fără şa fi atins sticluţe sofisticate
cu preţuri intangibile.
- Da, are
gust de Cola, se aude din faţa casieriei, deja cu beţişorul de plastic iţindu-se
enigmatic. Şi:
- Păi e
bună...
- Şi nu ţi
face limba albastră?
- Nu, dar
data viitoare o să mai încerc una.
- Păi...încă
nu le ştii pe toate?
- Nu, mai e cu mere şi cu lămâie...da nu îmi place cu căpşuni.
......................................................................................................................
Micul prinţ iubea roza de sub clopotul de sticlă.
Copilul iubea brânza.
Ochii Copilului făceau cumpărături.
Bucuria se numea ”La dolce vita” şi cânta, în furou şi lenjerie roşie.
Totul avea gust de Cola.
6 ian. 2014
Pentru Anais